În două săptămîni, încă două televiziuni. N-am avut niciodată curiozitatea de a le număra pe cele deja existente, dar ştiu dintr-o frîntură de discuţie auzită - unde altundeva decît la o altă televiziune? - că în minunata noastră ţărişoară ar fi cîteva zeci de staţii TV. De ce-şi face românul televiziune cînd e greu de crezut că mai poate avea loc în viitorul apropiat vreun fenomen din categoria Pro TV?!
În primul rînd, pentru că e ieftin. A face (o) televiziune astăzi nu mai seamănă deloc cu ceea ce se întîmpla în urmă cu zece-cincisprezece ani, necum cu perioada de dinaintea exploziei digitale. Pentru o televiziune de nişă, mai ales, n-ai nevoie nici măcar de platouri. O garsonieră e de-ajuns, şi doar dacă ţii cu tot dinadinsul să produci o telenovelă sau un Revelion te gîndeşti să treci limita a cincizeci de metri pătraţi. În rest, cartoane, pal şi croma. Decorurile şi realizatorii se schimbă în pauzele publicitare. După sfatul medicului, ştirile, după ştiri, talk-show-uri. Totul sub un singur acoperiş! În al doilea rînd, pentru că e simplu. Staţi, staţi, nu trageţi în pianist! Desigur, o televiziune adevărată e foarte complicat de pus pe picioare. Necesită studii de piaţă şi studii de specialitate pentru ocupanţii funcţiilor de conducere. Ceea ce, cu mici excepţii, nu există. Prin urmare, se aplică tradiţionalul panaceu "merge şi aşa". Odată scăpaţi de corsetul profesionalismului, creatorii de televiziune montează camera şi decorurile, îi dau un telefon lui Silviu Prigoană şi gata: talk-show-ul poate să înceapă, trei, doi, unu... "Bun găsit, doamnelor şi domnilor, în prima zi de emisie a noului post TV, bla, bla, bla..." Simplu, nu?
Ar mai fi ceva: televiziunea e, teoretic, aducătoare de putere. Cu cîteva mici excepţii, astăzi sînt însă prea puţine emisiunile de televiziune care să dea tonul unui curent de opinie. În schimb, a-i face loc unui per
