Daca i se parea firesc ca Manadologia ei sa fie categorisita drept roman SF, nu la fel stau lucrurile pentru Celine Minard atunci cand vine vorba despre Le dernier monde. Aventurile lui Jaume Roiq Stevens incep, intr-adevar, intr-o statie spatiala, insa statiile spatiale sunt, incepand din 1971, odata cu Soiuz 1, o realitate, iar nu o halucinatie tehnologica.
Lasand deoparte faptul ca aparatul circumterestru este, aici, un bine plasat spatiu de manevra narativa, care slujeste perfect fabula si care, potrivit spuselor autoarei, "pare singurul loc potrivit din punct de vedere tehnic: complet in afara lumii, in afara Pamantului (unde, sa ne amintim, toti oamenii se topisera din pricina unei catastrofice deflagratii - n.n.), statia orbitala il pastreaza in viata pe Jaume. Singur in spatiu, plutind molcom in atmosfera simili-amniotica, lipsita de gravitatie, rupt de semenii sai, el reprezinta o metafora a gestatiei".
In acest pantece ceresc, el este pe cale sa se formeze, sa se transforme din embrion in om. Se va naste adult, o data cu coborarea pe suprafata Pamantului, "ca un monstru chtonian" cu casca (e drept, de cosmonaut), si va infrunta o lume necunoscuta.
Sigur, e vorba despre o lume anticipata (deci, inevitabil, SF), dar a carei descriere nu se impiedica de mutatii genetice, de roboti deveniti masini ganditoare, de prezente siderale sau de vreun nebanuit esor tehnologic. Dimpotriva, lipsita de oameni, Terra devine un paradis al plantelor si animalelor, care prolifereaza sanatos si pasnic, dar si, in acelasi timp, uriasul loc de joaca al lui Jaume Roiq.
Revenit pe Pamant in mlastinile de la Saint-John, undeva langa Cap Canaveral, intr-o capsula din care scapa cu viata anevoie, dupa cateva strasnice zguduituri, cosmonautul rebel se trezeste in plina zona crepusculara: Florida este complet pustie iar masinile zac parasite pe marginea drumului.
