Atunci când şi-a publicat volumul de povestiri Orient, Occident, Salman Rushdie a declarat că textele sale nu sunt nici despre Est, nici despre Vest, ci despre virgula care le uneşte şi, în acelaşi timp, le desparte. Autorul, care a simţit mai mult ca oricine prăpastia dintre culturi şi s-a aruncat cu bună ştiinţă în ea pentru a ajunge până la un pas de moarte, ilustrează în romanele sale enigmele postcolonialismului postmodern, adică fascinantul mister al virgulei. De fapt, virgula atrage atenţia şi asupra unei alte probleme, devenită din ce în ce mai frecventă în materialele teoretice şi critice publicate astăzi: a termenilor care nu mai pot fi definiţi pentru că sensurile lor proliferează într-atât de mult încât ajung să nu mai însemne nimic.

"Postcolonialismul" este unul dintre aceşti termeni, criticat deja în anii '90 de Ella Shohat şi Anne McClintock ca fiind folosit aşa de intensiv şi pe o zonă atât de largă încât nu mai poate fi circumscris exact şi nici nu mai sugerează altceva decât o epocă posterioară colonialismului.

Ca să plecăm, totuşi, de la o definiţie, celebră, de altminteri, recurgem la cea dată de Ashcroft, Griffiths şi Tiffin în cunoscuta lor antologie de texte, The Empire Writes Back (1989, p. 2), unde termenul "postcolonialism" cuprinde toate culturile afectate de procesul imperialist din momentul colonizării pînă în ziua de azi. Aici intră culturi diverse, cum ar fi, bunăoară, cele din ţările africane, din Australia, Bangladesh, Canada, India, Malaezia, Noua Zeelandă, Pakistan, Singapore sau Sri Lanka, ca să ne oprim doar la câteva dintre ele. Şi literatura SUA ar putea fi plasată în acest context, chiar dacă ruptura de metropolă s-a făcut cu secole în urmă şi actuala poziţie de putere mondială face ca Statele Unite să respingă ideea de fostă colonie. Ceea ce, însă, nu satisface în această definiţie este generalitatea ei, faptul că