Alexandru Dobrescu Cat trecuse prin scoli, micul detaliu nu contase. Avusese tata grija sa nu conteze. Ca doar tata nu era un fietecine, ci ditamai chirurgul, cel mai mare din cati avusese urbea. Asa ca, atunci cand vorbise cu invatatorul, pe urma cu dirigintele, dupa aceea cu profesorii de la facultate, nesemnificativul obstacol ce ar fi putut sa intarzie, de nu sa blocheze, ascensiunea odraslei pe treptele invataturii pierise ca prin farmec.
Tata stiuse dintotdeauna ca mintea singurului sau fecior nu era tocmai potrivita pentru carte. Dar, desi se impacase in sinea lui cu ireparabila realitate, ii era peste mana sa o recunoasca. Ce-ar zice lumea daca tocmai baiatul renumitului chirurg si profesor s-ar apuca, in loc sa duca mai departe traditia familiei, de o meserie oarecare? Ii netezise, deci, cararea cu atata grija ca tanarul ispravise cu brio si liceul, si facultatea. Iar cand il vazuse, in fine, cu diploma de medic, il oprise pe langa el, sa deprinda tainele chirurgiei, si pusese o vorba unde trebuie ca sa ramana asistent.
Nu avea indemanarea cuvenita unei profesii asa de delicate, nici aptitudini de dascal. Insa, la urma urmelor, cati medici si profesori le au de-adevaratelea? Ca sa-l incurajeze, incepuse sa-i treaca numele pe lucrarile proprii, astfel ca, in cativa ani, activitatea stiintifica a fiului ajunsese sa o egaleze pe a parintelui si sa indreptateasca intai postul de conferentiar si, la scurta vreme, pe acela de profesor. Numai soarta bolnavilor nu i-o daduse pe mana. Prefera sa opereze in locul sau si sa-i treaca in seama reusitele.
Va intrebati, poate, cum se impaca fiul cu aceasta situatie. Pot sa va asigur ca bine. Din ce in ce mai bine. La inceput, parea cumva stanjenit de rolul in care il distribuise parintele, dar se obisnuise repede, intrase - cum se zice - in pielea personajului, care devenise a doua sa piele.
