Pe măsura trecerii anilor, Jean Giono (1895-1970) apare drept creatorul unuia dintre cele mai consistente universuri romaneşti din literatura franceză a secolului XX. Neîncadrată în nici un - ism, opera, masivă, se refuză etichetelor, fără a scăpa cu totul de clişeele criticii: "romancier al fericirii", "epigon al lui Stendhal" şi altele. Departe de a fi ignorat de publicul din România, Giono a atras mai puţin atenţia decît contemporani care, nefiindu-i superiori, s-au bucurat de o celebritate mai zgomotoasă. Editura Leda - Grupul editorial Corint a republicat, după cîteva decenii, traducerea Husarului de pe acoperiş (1951), semnată de Marcel Aderca. Titlul cel mai cunoscut al prozatorului a cîştigat cititori după reuşita ecranizare de la mijlocul anilor '90 a lui Jean-Paul Rappeneau, cu Olivier Martinez pus în umbră de strălucita Juliette Binoche.

În materie de roman, 1951 s-a dovedit fast pentru Hexagon. Julien Gracq cîştiga (şi refuza) premiul Goncourt pentru ţărmul Syrtelor, Marguerite Yourcenar publica Memoriile lui Hadrian, iar Roger Nimier, Copiii trişti. După moda existenţialismului şi înainte de tirania Noului Roman, specia dominantă şi contestată îşi demonstra vitalitatea.

Anarhistul Giono, traumatizat de prima conflagraţie mondială, detesta banii, metropolele, civilizaţia industrială, modernitatea, literatura angajată. Detesta viteza; în repetate rînduri a făcut elogiul lentorii. A trăit toată viaţa în orăşelul Manosque din sudul Franţei. Opera de maturitate conturează o Provenţă fabuloasă, prea puţin legată de realitatea istorică, un sud imaginar care-i datorează destule - scriitorul o mărturiseşte - lui Faulkner. Dintr-un gust al provocării - şi poate pentru a scăpa de inepta formulă de "autor regionalist" - declara că s-ar fi simţit mai bine în Scoţia, descoperită tîrziu. Să nu-l credem; în viaţa de toate zilele era un mare mincinos.

C