Abia ce iesise Ziarul de Duminica de saptamana trecuta si abia ce ma mandream (in sinea mea) de felul cum izbutisem sa "gestionez", cu toate framantarile profesionale, pagina Scena, ca ma si suna un domn serios si ocupat care, in pofida acestor caracteristici, se pricepe si la literatura pentru copii, si-mi spune: "Atentie, chestia cu ciobul de oglinda de la rubrica Teatrul si cetatea i s-a intamplat lui Kai, nu lui Hensel! ". Asa e. In focul argumentarii, mutasem imparatia gheturilor din povestea lui Andersen in basmul Fratilor Grimm. Lucru mai grav decat s-ar crede.
Nu numai pentru ca - fereasca Dumnezeu! - ar putea fi un simptom morbid (ca sa ma exprim in limbaj medical), nu numai pentru ca le-ar putea da "inamicilor" prilejul sa ricaneze pe tema inculturii mele dovedite, nu numai pentru ca, fie si fara sa vreau, i-as fi putut "dezinforma" pe cititori, ci, in primul rand, pentru ca marturiseste o realitate infinit regretabila: cu atatea afaceri teatrale pe cap, cu atata alergatura intre scene, texte si replici, cu atata agitatie si consum nervos, nu observi cum timpul trece - si viata, o data cu el - si cum iti ucizi singur micile bucurii, micile placeri, micile desfatari si rasfaturi din care se alcatuieste o existenta normala. De exemplu, mie, uneia, imi plac la nebunie basmele, povestile, legendele (plus Caragiale si Jerome K. Jerome), carora, pana nu demult, le rezervam cel putin o dupa-amiaza pe saptamana; asa, de amorul artei. De la o vreme... barfe, cancanuri, zvonuri, afirmatii, dezmintiri, ziare, televiziuni, radiouri. Batai de inima, tensiune, draci, tafna - la ce bun? In posesia acestei intelepciuni post-traumatice iute trecatoare (mai tineti minte juramintele pe care le-ati facut a doua zi dupa Cutremur? sau dupa Revolutie?), las, pentru o saptamana, teatrul si ale lui in plata cui doreste sa le subventioneze si va invit la povesti. Pove
