În Franţa, prefeţele la Cromwell şi situaţiile explozive pe care asemenea texte le scot la iveală sunt mult mai dese decît ne închipuim: e ţara în care "manifestele literare" cu alură scandaloasă survin la intervale regulate punctînd istoria, zguduind habitudinile şi reinstaurînd bunul simţ (acea calitate distribuită în principiu egal între toţi muritorii, dar care, la 90% dintre ei, lipseşte cu desăvîrşire). Şi atfel Franţa ne-a învăţat o mulţime de lucruri, de la romantism şi simbolism la suprarealism. Că Franţa pare pămîntul de elecţie al acestor instincte proclamative - o putem constata din nou zilele acestea; la începutul lunii martie 2007, patruzeci de prozatori francezi au publicat un elocvent text intitulat Pour une "littérature-monde" en français (vezi "Le Monde" din 16 martie 2007). în intenţia lor, acest manifest semnează actul de deces al literaturii de inspiraţie structuralistă, adică al literaturii fără obiect, căzută în propria ei contemplare; ca şi actul de deces al "francofoniei", noţiune-miraj pe care noi tocmai am sărbătorit-o cu mult fast la Bucureşti, în septembrie anul trecut. Nici mai mult, nici mai puţin! Cei patruzeci de scriitori sunt, evident, cam de toată mîna: alături de nume consacrate şi intens premiate, precum Jean-Marie Le Clézio, Jean Rouaud, Patrick Rambaud, Michel Le Bris sau Erik Ossenna, există şi destui cosemnatari anonimi, cel puţin pentru cititorul non-francez. Ceea ce frapează însă în lunga listă rămîne imensa proporţie de arabi, de africani, de antilezi, de scriitori proveniţi din foste teritorii franceze şi care acum, o dată stabiliţi în Franţa, se consideră francezi de drept literar. Unii au cucerit deja notorietate in­ternaţională (precum Tahar Ben Jelloun ori Amin Malouf), alţii sunt doar în căutarea ei - ca scriitori francezi, desigur. Acest simpatic club afro-arabo-antilezo-francez emite o judecată severă asupra prozei