In Parcul Central din Rosario, exista un monument grandios. El este dedicat celor trei forte ale naturii care au construit si guverneaza Argentina: fluviul (Parana), muntii (Anzi) si oceanul (Atlantic). Presarate peste tot, in parcuri, la intrarile in porturi, in piete, mai poti vedea insa si monumente mai mici. Ele infatiseaza un barbat cu haina pe umeri, cu o sapca pe cap si, uneori, cu o bocceluta. Este un omagiu adus celor fara de care elementele naturii nu ar fi putut aseza o tara acolo, departe, aproape la capatul lumii: emigrantii.

Nimeni nu pleaca de bine de-acasa. Disperarea este combustibilul ce alimenteaza migratia. Lipsa oricarui orizont, absenta chiar si a celei mai mici sperante ca, poate-poate, ceva se va indrepta ajutandu-te sa supravietuiesti i-au facut pe oameni sa caute alte locuri mai putin prietenoase cu ei, uneori mai putin sigure si chiar mai dure, dar care, ipotetic macar, le-ar fi asigurat existenta. Acesti napastuiti ai vietii si-au luat lumea in cap neavand niciun alt sprijin decat bratele si vointa teribila de a supravietui. In lupta dura cu conditia lor, cu mizeriile vietii, multi au esuat fizic si moral. Dar si mai multi au iesit invingatori si au pus bazele unei alte lumi. A lor, ca in America, sau a altora, cum e cazul imperiului hispanic. Imaginea barbatului cu haina pe umeri, cu un sac in care probabil sunt alte cateva lucruri si actele, un om cu o privire scrutatoare, adumbrita de grija necunoscutului si de tristetea adanc ravasitoare a celui fara de acasa ma urmareste de mai bine de-un deceniu, cand am intalnit-o mereu si mereu in Argentina.

Vapoare pline-ochi traversau oceanul spre a varsa in porturi - probabil dupa lungi asteptari in rada - zeci, sute, mii de emigranti. Unii veniti singuri, altii cu intreaga familie.

I-am intrebat pe cei ce urcasera la bordul navei cu care calatoream daca emigratia e l