Allegria este un restaurant din zona Diham – o zona muncitoreasca, perimetru care, dupa ’90, s-a ghetoizat si s-a umplut de birturi, buticuri si alte insemne ale tranzitiei victorioase la capitalismul salbatic. In ultimii ani, si in special dupa 2000, zona s-a civilizat, a aparut un supermarket, iar birturile au fost inlocuite de restaurante – semn ca mentalitatile se schimba in cartiere; dupa munca, capii de familie au suficienti bani ca sa nu mai trebuiasca sa iasa cu alti barbati la barul din colt, ci si sa manance intr-un loc decent cu familia. Acesta e motivul pentru care o sa fiu ingaduitor cu acest restaurant, care ilustreaza foarte bine conceptul de restaurant de cartier destinat celor care locuiesc in apropiere – si care se inchide, cuminte, la 11, inainte sa se transforme intr-un loc de trancanit si urlat.

Restaurantul nu are un specific, bate vag spre "traditional romanesc", dar are in plus o pagina de pizza, iar unele bucate sunt gatite cu sos mexican. Amenajarea e eclectica, grinzi romanesti, scaune retro cu impletituri si mese masive vanatoresti. Tablourile de pe pereti sunt fie desene cu vechiul Bucuresti, fie postere inramate cu vinuri alese. Fireste, exista televizoare din belsug – doua proiectoare si un TV; marile evenimente comunitare ale cartierelor muncitoresti sunt, peste tot in lume, cele sportive. Culoarea de pe pereti e prost aleasa, un verde cadaveric ce-ti cam taie pofta de viata si inchide spatiul. Muzica e aceeasi ca in locurile similare, "restaurant-spalat-de-cartier": dance romaneasca, combinata cu muzica internationala de top, in special R’n’B si pop; nu manele, fiindca segmentul care frecventeaza aceste locuri vrea vag si inconstant sa se disocieze de acest gen muzical, asociat probabil cu "pacatele tineretii" – perioada de dinainte de a se aseza in familie.

Lista de bucate apasa pe grill-uri, pizza si mancaruri cu sosuri;