Jurist şi doctor în drept internaţional privat, suceveanul Constantin Arcu (n. 1956, Flămânzi-Botoşani) şi-a luat în serios talentul de prozator, dovadă stând cele patru cărţi (două de povestiri şi două romane); prima datează din 1995 şi cea mai recentă "Ceremonial de despărţire" (opt proze, mai lungi sau mai scurte), la care ne vom referi, este tipărită în 2005. Meritele autorului ies la iveală încă din incipit-ul textelor, care anunţă un climat narativ aproape familiar şi totuşi promiţător de surprize. C. Arcu îşi agaţă cititorul prin reţete clasice, confortabile, aproape banale, limbajul fiind cel al cotidianului şi al străzii, alert şi eficient. Numai că la un moment dat în structurile viguros realiste intervine o fisură prin care se strecoară, ca la Dino Buzzati, măştile diavolului; a se vedea vizita straniului personaj tuciuriu făcută titularului unui birou de avocatură; adresându-i-se cu avocado, spre a-i aminti numele său codificat de informator, reuşeşte să-i spulbere siguranţa şi stima de sine. Naratorul-protagonist, recognoscibil de la un text la altul, apare în diverse medii şi ipostaze, în ataşante travestiuri, spre a-şi depăna poveştile, făcând uz de tot ambitusul realismului, de la cel fiziologic (febră, delir, panică) la cel tipologic (portrete, de la carismatic la grotesc) totul pe un fundal de nelămurită greaţă şi plictiseală stupidă, cum se întâmplă de pildă, în "Duminica bolnavilor". Fiecare bolnav are o poveste a sa, un tic, o meteahnă, un miros, naratorul însuşi având obsesiva reprezentare a frumuseţii unei asistente, roşcata Ada. Fapt e că firea introvertită, timiditatea agresivă şi starea de veşnic provizorat specifice eroului nostru, îi agravează impasul sentimental, mai ales atunci când vede că din camera Adei de la spital iese triumfător medicul de la dializă. Expozeul analitic acreditează adevărul psihologic, fişele de identificare pregăte