Criticului Eugen Negrici
Să vă spun cum e cu Fofo a I-a numită aşa ca reginele, Ecaterina întâia a Rusiei, Elisabeta Angliei, - pe care am cunoscut-o - străbunica lui Fofo a II-a, pe care n-am avut cinstea s-o cunosc până acum. Profesorul care ţinuse mult la ea şi pe care eu personal o văzusem, aşadar, la vânătoare pe teren, cum aducea în bot pasărea împuşcată, fără s-o înghită, ca gămanul lui Zorel, câinele lui Nouăfraţi, notarul, spre ruşinea întregii Craiove... Prepeliţe eu nu mai văzusem decât vii şi naturale înconjurate de puişorii lor, când mă duceam la coasă cu Vodă. Aveam zece ani, cred, şi mergeam cu el, tot aşa, ca să privesc. Aveam acest nărav, de mic, să mă uit... De curiozitate. Exact ce-i şi plăcuse la mine şi profesorului, stăpânul căţelei.
De atunci, câine mai fidel, mai cuminte, n-am văzut. Fofo a III-a, din contră, era zburdalnică, neastâmpărată, voia să ştie tot şi să plece la vânat oricând şi imediat. Altă generaţie. Ca azi. Toţi tinerii vor să circule, să umble, să cutreere lumea. Nu ca altădată. Când Fofo a întâia îşi culca botul pe genunchiul profesorului, în timp ce conducea maşina, ea privind câmpia săracă, oltenească, pe când moţăia... Să vă spun cum am văzut eu, întâia dată, o prepeliţă, vie, cu puzderia ei de puişori. într-un lan de ovăz, la coasă cu Vodă, după cum ziceam mai sus, pe la Cotorca... El dădea rar cu coasa, culcând în stânga ovăzul, pentru cai, la iarnă. Veneam încet după el, atent să nu-mi ia glezna, cum mă uitam după gâzele răscolite...
Şi la un moment dat, Vodă s-a oprit, cu fierul coasei sus, în mâna dreaptă; făcându-mi semn cu stânga undeva înaintea lui şi ducând un deget la buze în semn de luare aminte.
Era un om bun. Nu dădea niciodată în câini, în vite. Nici în caii pe care îi mâna. Cel mult vorbea cu ei. înlemnisem în ovăz. Lanul, abia secerat, la începutul lui... Şi-atunci, urmărind
