Ramura de liliac de Ouida

Un condamnat la moarte prin împuşcare îi explică unui interlocutor nenumit cum a ajuns în această situaţie. De la început dramatică - sorocul morţii este a doua zi, iar prizonierul e în celula lui - povestirea se face la persoana I, ceea ce sporeşte tensiunea şi-i dă o anume puritate. Tonul e însă reţinut, fără vorbe mari sau lamentări şi, desigur, aceasta este calitatea principală a textului scriitoarei engleze Ouida (pseudonim ales de Marie Louise Ramé sau de la Ramée). Iată povestea. Născut într-o trupă de actori ambulanţi, în Franţa, un ţigănuş, Piccinino, ajunge curând, la rândul lui, pe scenă, unde-şi arată talentul, pe de o parte ca bufon, fiindcă, fără prea mult efort, îi face pe oameni să râdă, pe de alta ca instrumentist. În copilărie, aude la un moment dat pe stradă, într-un grup de fetiţe îmbrăcate în alb în ziua confirmării, o exclamaţie: "Ce prostie să fii atât de urât!" Cuvintele se referă la el şi vin de la o făptură angelică. În seara aceleiaşi zile, fetiţa fiind printre spectatorii teatrului, Piccinino se întrece pe el însuşi şi stârneşte ropote de aplauze. Este felul lui de răzbunare.

Lucrurile se repetă întocmai câţiva ani mai târziu. Într-o primăvară, când aerul e greu de mireasma liliacului înflorit prin grădini, trupa poposeşte într-un târg de pe Loara. Piccinino aude cuvinte la fel de crude despre înfăţişarea lui: "De ce face Dumnezeu făpturi atât de urâte?", care vin de la o splendidă fată şi sunt adresate unui grădinar. Fata îi aruncă însă o ramură de liliac şi junele ţigan se îndrăgosteşte pe loc de ea. Ca prin minune, talentul său devine limpede pentru public, care îl adoră. Într-o seară, când fata râde din nou de urâţenia lui, bufonul schimbă rolul de pe scenă şi-i dă accente tragice, dar nu i se permite să repete acest lucru: misiunea lui e să-i facă pe oameni să râdă. Prezenţa fetei îl face, încet-î