Nu ştiu cum se face că, în perioada Sărbătorilor Pascale, parcă mai mult decât oricând altcândva, există, între cititori, o irepresibilă tentaţie a biograficului. Indiferent care sunt, pe parcursul anului, genurile din topul personal al fiecăruia, de Paşti ochii ne cad mai uşor pe niscaiva poveşti ale vieţii. Nu romanele de aventuri, nu groasele tomuri de teorie, ci documentul biografic este cel care îşi instaurează, două-trei zile, dominaţia asupra gustului nostru. Sau asupra afectelor noastre livreşti. Dacă am sta să reflectăm un pic, poate că am descâlci, antropologic şi mentalitar, câteva iţe: să fie vorba despre frecventa invocare a celor patru Evanghelii? Să fie în cauză tiparul eminamente naratologic al acestora - fără nici o intenţie blasfemiatoare - de la finalul neaşteptat şi până la comparaţia atentă a surselor? Să plutească acum în aer, pur şi simplu, o atracţie pentru ceea ce înseamnă destin, iar nu o banală succesiune de ani?
În ceea ce mă priveşte, mărturisesc că mi-am ocupat demivacanţa parcurgând masiva carte a lui Alexandru Buican: Brâncuşi - o biografie. Cum e ea, în câteva vorbe: compozită şi eclectică, aşa cum le stă bine tuturor lucrărilor de gen, vertebrată de o firavă tendinţă către care se scurg mai toate demonstraţiile, având, dincolo de bibliografia consistentă, o pasiune cam revolută a peisajului şi a investigaţiei sociale. Adică mai nimic nu ne scoate din zona atât de bine ştiută a discursului majoritar narativ şi a analizelor îndreptate fără excepţie înspre coincidenţele semnificative. Toate datele, toate notele de la finalul cărţii şi toate contextualizările operate de Buican ne conduc către un romance al interpretării, şi nu către unul al faptelor. Scopul e, după modelul lui Plutarh, lămurirea unei personalităţi altminteri dificil de normat. Cu deosebirea că istoricul latin se folosea de câte un dublu peste timp. Cum l-am eluc
