Politica este arta compromisului – se spune, şi cu siguranţă că în această accepţie nu este inclusă ideea rezultatului lingvistic al compromisului: compromiterea.

Practic, compromisul face posibilă armonizarea unor puncte de vedere antagoniste şi permite maşinăriei politice să funcţioneze, evitând blocajele. În cele din urmă el semnifică triumful raţiunii asupra intoleranţei şi marii politicieni ai lumii s-au evidenţiat tocmai prin capacitatea de a găsi soluţii la cele mai complicate probleme pe care le ridică existenţa socială.

Privită prin prisma acestei idei, afirmaţia preşedintelui Băsescu, că „nu poate exista o împăcare cu primul-ministru” sună – vorba lui Petre Roman, „ca dracu!” Noţiunile sunt aici transferate, de la persoane la funcţii: preşedintele nu acceptă ideea unei căi de împăcare cu primul ministru! Grav, extrem de grav, pentru că ambii sunt deţinători ai unor funcţii publice esenţiale pentru funcţionarea societăţii. Ei au fost consideraţi, de electorat, ca fiind cei mai calificaţi să o facă să meargă înainte, şi nu să o ţină în loc, unul apăsând pe acceleraţie şi altul pe frână. Cu totul altceva este atunci când ne referim la persoane: absolut de acord cu faptul că Traian Băsescu poate să considere că între el şi Călin Popescu Tăriceanu nu mai există cale de împăcare. Ca oameni au dreptul la reacţii umane. La sentimente. Ca politicieni, nu. Alianţa lor electorală nu a fost o reuniune bazată pe sentimente. Nu din simpatie reciprocă s-au luat de braţ ca să convingă electoratul că lor merită să li se încredinţeze puterea. Ci din calcul politic pragmatic: voturile tale cu ale mele pot face să depăşim voturile celorlalţi. Şi cu asta, basta. Nimeni nu s-a gândit să le ceară să se potrivească, precum un mire cu o mireasă. Nu aveau de consumat un sentiment, ci o îndatorire, un „job”, cum se spune astăzi. Or, disputa dintre cei doi, cu toată înveşm