"Ca efect imediat asupra gîndului, moartea e o răpire a memoriei în urma căreia viaţa rămîne suspendată într-o necunoaştere veşnică. Trăim atîta timp cît sîntem reversibili, adică trecători din starea reală în starea imaginară. Moartea nu suprimă viaţa trăită, ci doar posibilitatea de a ne-o aminti... De aceea, reacţia firească a omului este creaţia, singura formă de a păstra amintirea!" Titlul acestui text elegant este Răpire, şi el este segmentat în versuri de diferite lungimi, este de fapt un poem lapidar despre reacţia omului în faţa ideii de moarte, una din reacţii, actul artistic mângâietor. Fericit sau nefericit, autorul îşi petrece stările cum poate mai detaşat, mai demn şi mai înţelept, făcându-şi timpul suportabil din aproape-n aproape. Fără ultimul vers, poemul Fără asemănare pe care-l transcriu în continuare, aproape banal apelând la mijloacele la îndemână ale omului sensibil: "Dacă sînt fericit, caut în jurul meu o lume bogată şi frumoasă mereu; un fel de consonanţă între munţii înalţi şi speranţă.// Dacă sînt trist, caut o asemănare între lacrimă şi eterna migrare.// Dacă sînt obosit de-ntîmplări şi de fire, caut nopţile vechi strânse în amintire.// însă cît e de greu cînd te simţi muritor să mai cauţi ceva în al lumii decor". Un fel de glossă economică, puţin rigidă în rigoarea pe care şi-o impune autorul, este Lacrima de piatră nestemată şi care-mi place mai puţin, şi din care nu citez, cum nici din Domul singuratic. Cuvinte dintr-un depozit sentimental fără vigoare, fără vibraţie, chiar cu stângăcii în compunere în întristarea lumii, ca să-şi revină la o formă acceptabilă în Depărtări: "Depărtarea e doar un gînd în căutarea realului, un vis ce nu cunoaşte dimineaţa, o emoţie incompletă, un curcubeu, o lacrimă sau ceaţa: bunăoară stelele, amintirile şi moartea". Tonul păstrându-se acelaşi şi în ultimele două texte, peisajul se monotonizează fatalmente