Odată cu trecerea în opoziţie a Partidului Democrat, se deschide o nouă rubrică în politica românească: aceea a triplei opoziţii.

Până acum am avut câte două opoziţii: PRM-ul, cu care nu se putea alia nimeni, şi ceilalţi, fie ei ţărănişti, liberali sau democraţi, fie pedeserişti sau pesedişti. Ei bine, acum avem trei, cu şanse la fel de mici de a realiza un front comun în faţa puterii, jucându-şi cărţile pe cont propriu.

Democraţii mai prezintă şi o altă caracteristică: ei confirmă regula după care o formaţiune politică într-un singur ciclu electoral joacă şi la Putere şi în Opoziţie, drum deschis de conservatori. De aici şi originalitatea profundă, dincolo de orice limite ale preductibilităţii, a actualei faze în care se înşiră, ca mărgelele pe aţă: o majoritate politică forţată „imoral” de preşedinte; un guvern compus dintr-o alianţă de patru partide, fiecare cu „premierul” său şi un premier-marionetă peste toţi; o guvernare copleşită de natură şi de natura umană a prezidentului; un meci în multe reprize între un preşedinte „jucător” şi un premier „încasator”; o ieşire voluntară de la guvernare, fapt nemaiîntâlnit până acum, a unuia dintre membrii Coaliţiei, care acutizează fragilitatea construcţiei politice; războiul de tranşee al componenţilor Alianţei şi rolul original de opoziţie în interiorul puterii jucat de democraţii preşedintelui; monstruoasa coaliţie, pe sub masă, dintre principalul partid de guvernământ şi principalul partid din Opoziţie şi odioasa aruncare de la guvernare a partenerului electoral; şi, în fine, varianta unui preşedinte demisionar în faţa riscului de a fi suspendat !

Ce s-ar putea dori mai mult de atât de la o guvernare de numai doi ani şi ceva? Poate că doar o opoziţie pe măsură. Ce ne va rezerva PD-ul în rol de „Emil Contra?” Probabil că o taxare severă, în deplină cunoştinţă de cauză (au fost doar părtaşi la ospăţul