Succesul Chinei de la inceputurile tranzitiei spre o economie de piata s-a bazat pe strategii si politici adaptabile: dupa ce un set de probleme era rezolvat, apareau noi probleme, pentru care trebuiau gandite noi politici si strategii. Acest proces include inovarea sociala. China a realizat ca nu poate pur si simplu importa institutii economice care au functionat in alte tari; ceea ce avusese succes in alte parti trebuia cel putin adaptat la problemele specifice cu care se confrunta China.

Astazi, China a luat in discutie un "nou model economic". Sigur, vechiul model s-a bucurat de un succes rasunator, cu aproape 10% crestere economica anuala timp de trei decenii si sute de milioane de oameni eliberati de constrangerile saraciei. Schimbarile nu sunt vizibile numai in statistici, ci chiar pe fetele oamenilor cu care te intalnesti in aceasta tara.

Am vizitat recent un sat indepartat din Muntii Quizho, una dintre cele mai sarace provincii ale Chinei, la multi kilometri distanta de cel mai apropiat drum amenajat. Satul era totusi conectat la reteaua de electricitate si prin ea, nu doar la televiziune, ci si la internet. Cresterea veniturilor se datora nu doar banilor pe care cei care migrasera spre orasele de coasta ii trimiteau acasa – fermierii prosperau datorita unor noi culturi si unor seminte mai bune, dupa ce guvernul a vandut pe credit seminte de calitate superioara, cu o rata de germinare garantata.

China stie ca va trebui sa se schimbe daca vrea o crestere durabila. La toate nivelurile, lumea e constienta de limitarile impuse de mediu si realizeaza ca modelele de consum intens consumatoare de resurse acceptate acum in SUA ar duce la un dezastru pentru China – si pentru restul lumii. Pe masura ce un numar tot mai mare de chinezi se muta in orase, noile aglomerari trebuie urbanizate, ceea ce presupune o planificare atenta a sistemelor de transpor