Sfârşitul săptămânii trecute a fost marcat de un nou episod al disputei publice preşedinte-premier. Aflând, prin Croaţia, pe unde se afla în vizită oficială, despre intenţia preşedintelui Băsescu de a demisiona în caz că va fi suspendat Tăriceanu n-a mai avut răbdare să ajungă până acasă şi a dat o declaraţie vitriolantă în care-l acuza de „disperare” şi de generarea non-stop a noi surse de tensiune. Băşicată, preşedinţia a dat iute un comunicat în care spunea că aceste declaraţii făcute în străinătate nu fac decât să afecteze percepţia României. Cu alte cuvinte: dacă avem de spălat rufe murdare (şi avem, slavă Domnului) hai să le spălăm acasă, nu în public european! Iată o noutate absolută în strategia prezidenţială: până acum, însuşi Traian Băsescu perora că nu va înceta să-i vorbească pe inamicii reformei morale indiferent pe unde s-ar afla (el) şi o şi făcea, concret, pe la Berlin dacă-mi aduc bine aminte. Şi tot atunci, Tăriceanu, urzicat, îl acuza că datorită acestor vorbe aruncate-n vânt, Standard and Poors ne-ar fi scăzut ratingul de ţară. Toată treaba asta începe să semene cu un fel de joacă de-a „ce ţie nu-ţi place, altuia nu face”, ca-n filmul cu Stan şi Bran comis-voiajori şi clientul lor, care ajung să-şi distrugă reciproc bunurile într-o avalanşă de situaţii gen bulgăre de zăpadă. În logica acestor lucruri, Traian Băsescu este la rând să meargă şi el într-o vizită, unde să tune şi să fulgere despre „consiliile de administraţie” mafiote de la Bucureşti, iar Tăriceanu să sară ca ars, îngrijorat de renumele prost care se face României, tocmai când i-ar trebui unul mai bun.
Mi-e teamă că este doar începutul: dacă se va ajunge la suspendarea preşedintelui şi acesta îşi va da cum a promis demisia, va începe o campanie de atacuri reciproce furibunde, cum nici măcar cea electorală din 2004 n-a cunoscut. Vom asista la dezvăluiri şocante, incendiare
