Un amic m-a rugat cu ceva timp în urmă să-i împrumut reportofonul. Avea de gând să înregistreze incognito discuţia cu asociatul său de la firmă. O discuţie finală, de adio, „nu-l mai suport, eu muncesc toată ziua şi el nu face nimic, mă bagă în faliment, trebuie să-l scot din firmă!“ – s-a plâns amicul în timp ce îşi potrivea cu grijă reportofonul în buzunar, să nu se vadă. Înregistrarea urma s-o folosească în instanţă, dacă s-ar fi ajuns acol

Un amic m-a rugat cu ceva timp în urmă să-i împrumut reportofonul. Avea de gând să înregistreze incognito discuţia cu asociatul său de la firmă. O discuţie finală, de adio, „nu-l mai suport, eu muncesc toată ziua şi el nu face nimic, mă bagă în faliment, trebuie să-l scot din firmă!“ – s-a plâns amicul în timp ce îşi potrivea cu grijă reportofonul în buzunar, să nu se vadă. Înregistrarea urma s-o folosească în instanţă, dacă s-ar fi ajuns acolo. I-am împrumutat aparatul cu un sentiment de tristeţe, uite pentru ce sunt buni ziariştii, să găseşti la ei „scule“ de înregistrare, de parcă ar fi spioni!

Conflictele sau despărţirile dintre asociaţii unei firme scapă rareori în public. Când bârfele încep să circule în piaţă şi bursa zvonurilor creşte, ziariştii curioşi sunt descurajaţi cu „no comment“, de ce vă interesează chestiunea asta?, nu aveţi altceva ce scrie?, o să vorbesc cu şeful vostru, vedeţi-vă de treabă! rufele se spală în „familie“. Dacă firma are ceva notorietate pe piaţă, partenerii de afaceri (şi presa, uneori) sunt informaţi printr-un comunicat că a fost o „despărţire amiabilă“, că partenerii „sunt în faţa unor noi provocări“ sau că „a sosit momentul unei schimbări“. Fireşte, vorbe ipocrite, doar patronii nu sunt atât de inconştienţi ca să arate publicului cum s-au certat, de ce s-au despărţit, cu ce bani a plecat fiecare acasă. Onoarea personală, imagine