Perspectiva aderării la Uniunea Europeană ne-a dat ani de zile ideea că tâmpeniile comise de politicienii noştri vor fi prevenite sau corectate la presiunea oficialilor europeni, care se tem să aducă în Uniunea Europeană un stat măcinat de corupţie, în care clasa politică şi populaţia au agende politice distincte. Într-adevăr, impresia că singura opoziţie reală la guvernul Năstase au făcut-o Jonathan Scheele, Michael Guest sau Emma Nicholson a fost corectă. Aceştia i-au tras de mânecă pe oficialii de la Bucureşti de fiecare dată când au avut ocazia. Astfel că, târâş-grăpiş, am rămas în cursa aderării, parcă împotriva voinţei noastre. Raporturile Comisiei Europene către Parlamentul European privind România au mai dezumflat triumfalismul cu care guvernul Năstase îşi anunţa măreţele realizări din fiecare zi. După sprintul din 2005 şi 2006, ne-am văzut finalmente cu sacii în căruţă şi am devenit membri UE cu drepturi depline. Spre consternarea unor politicieni europeni, nu am întârziat să dezamăgim. Însă, este improbabil ca în acest moment cenzura de la Bruxelles să mai ţină guvernanţii cu picioarele pe pământ. Ca membri ai Uniunii, avem drepturile noastre, iar partidele europene au ajuns în situaţia de a depinde şi de noi. În condiţiile în care Parlamentul European doreşte să-şi mărească puterile în defavoarea birocraţilor Comisiei, partidele europene ar putea deveni mai importante decât în momentul de faţă. În acest caz, bătălia pentru afilierea a 35 de europarlamentari pe care îi trimite România poate aduce o schimbare a raportului de forţe în parlament. Asta s-a văzut odată cu formarea grupului „Identitate, Suveranitate, Tradiţie“, la care PRM a avut un rol decisiv. În aceste condiţii, partidele europene nu vor mai trimite semnale defavorabile la Bucureşti dacă vinovaţii vor fi dintr-un partid afiliat lor. Orice inepţie va fi bună dacă eşti, după caz, afiliat PES, sa