- Cultural - nr. 74 / 18 Aprilie, 2007 Fara pretentia epuizarii, in nota critica, a notelor de lectura, salut cu sinceritate aparitia a doua volume din NOROCOSUL TEORETICIAN (TENTATIA CONFESIUNII, vol. 1 si SINDROMUL FAUSTIAN, vol. 2) sub semnatura lui Emil Dogaru. Surprinzator debut, daca luam in calcul dimensiunile celor doua volume care sunt, pana la un punct "confesiuni", trecand pe nesimtite spre teoretizarea, nu doar a sentimentelor, ci si a starilor de introspectie profunda. Laudabila abordare, ce nu poate evita capcanele generalizarii. In definitiv, este o poveste tesuta cu migala, ca o panza invizibila de paiajen, menita sa surprinda, dar si sa creeze o stare de dependenta pentru lectura. Este tipul de carte ce nu o mai lasi din mana pana la final, indiferent daca el este sau nu unul previzibil, indiferent daca satisface din punct de vedere stilistic. Castigul e de partea celor doua tabere: cea a cititorilor si cea a scriitorului. El, scriitorul, evident personajul din spatele mastilor, alaturi de celelalte personaje, devenite brusc purtatoarele unui mesaj incifrat. Cheia pentru acest cifru este lectura placuta, chiar agreabila. El, personajul principal, dispune de toate calitatile necesare, chiar ideale, pentru figura tipica a barbatului care stie ce vrea, stie sa isi traiasca viata intr-un mod aparte, stie ca dincolo de exercitiul bine stapanit al conversatiei il pandeste pericolul unor nisipuri miscatoare, care pot inghiti si statutul social si edificiul dragostei, construit cu precautie. Nimic, insa, nu justifica "anonimatul". In mod sigur, folosirea in naratiune a persoanei I singular ar fi adus un plus de valoare acestor doua volume, pe care imi permit sa le incadrez in categoria romanelor autobiografice. Ar fi de dorit o noua editie, completata si adaugita, pentru a valoriza talentul indiscutabil al scriitorului EMIL DOGARU, norocos prin definitie si