Dacă apelăm la dicţionar, lucrurile par simple şi clare: demisia e actul prin care un salariat sau un demnitar se retrage dintr-o slujbă sau o funcţie, renunţă la ea. În viaţa de fiecare zi, oamenii demisionează în trei situaţii: când găsesc un loc de muncă mai bun (demisia de carieră), când evită să fie daţi afară (demisia remediu) şi când nu mai suportă ceea ce se petrece la locul respectiv de muncă (demisia isterică sau luatul lumii în cap). Se verifică acest statut al demisiei şi în viaţa politică românească?

Nu. Clasa politică şi mass-media au reuşit să facă din demisiile "la vârf" un adevărat spectacol de sunet şi de lumină, de o varietate şi o complexitate greu de descris în spaţiul restrâns al unui comentariu ca acesta.

Aţi ghicit, evident, toate gândurile astea îmi trec prin minte pentru că Traian Băsescu tocmai a lansat pe piaţă ideea demisiei-şantaj. Dar nu avem de-a face decât cu ultima formă, pe care o îmbracă un fenomen mult mai amplu. Mihai Răzvan Ungureanu ne-a prezentat la începutul anului o "demisie de onoare", în vreme ce secretarii de stat ai PD-ului au iscălit spăşiţi "demisii în alb", iar la instituţia prezidenţială însăşi asistăm de doi ani la "demisii în valuri", de la Andrei Pleşu la Adriana Săftoiu.

În 2005, Mircea Miclea demisiona de la educaţie ca victimă a bugetului. Apoi a demisionat George Copos, pentru a se putea "prezenta" la DNA. Avem demisia cu renunţare în cazul CPT şi demisia cu realegere în cazul CTP. Am avut demisie cu suspendare a demisiei la SGG, în cazul Stroe. Demisia poate fi onorabilă, strategică, profilactică. Neaşteptată sau degeaba aşteptată, reală sau virtuală, acceptată sau neacceptată, contestată sau aplaudată, utilă sau creatoare de blocaj, precoce sau tardivă, dificilă sau facilă, populară sau nepopulară, istorică sau inutilă, incitantă, onestă, cinică, impusă sau din proprie iniţiativă, din şanta