Pe data de 4 aprilie 2007 multa lume a sarbatorit un nou record al trenului de mare viteza francez: 574,7 kilometri pe ora. Au fost deschise sticle de sampanie, presa si televiziunea au salutat copios evenimentul, oamenii politici s-au declarat mandri, publicul a aplaudat.
Sunt insa si oameni care considera ca aceasta pasiune pentru viteza este catastrofala din punct de vedere cultural, ecologic si uman. In multe tari europene, numerosi intelectuali, scriitori, sociologi, psihologi, ecologisti etc. se organizeaza intr-un fel de front al rezistentei impotriva vitezei. Romancierul Milan Kundera, de exemplu, este si autorul unei superbe culegeri de eseuri, intitulata "Lentoarea", unde desfiinteaza viteza, aceasta "forma de extaz pe care revolutia tehnica a facut-o cadou omului".
In perioada cand se purtau discutii intre Franta si Marea Britanie pentru saparea tunelului feroviar de sub Canalul Manecii, in Parlamentul de la Londra a avut loc o serioasa dezbatere despre "desfigurarea culturala" a Angliei din cauza acestei initiative. De ce sa vina continentalii, mai repede, si in plus cu trenul, la Londra, se intrebau unii deputati? De o civilizatie insulara trebuie sa te apropii cu vaporul... Orice calatorie este un ritual. Atunci cand un "continental" ia trenul, pe urma se da jos din tren si ia vaporul, si apoi se da jos de pe vapor si ia din nou trenul si ajunge la gara Victoria de la Londra, ritualul este respectat. Chiar daca drumul dureaza, timpul nu este pierdut pentru ca in tot acest timp calatorul se gandeste la Londra, se gandeste la stancile de la Dover, fantasmeaza asupra Marii Britanii. Or, atunci cand ajungi cu trenul dintr-un singur foc de la Paris la Londra, calatoria devine un sacrilegiu. Ca sa nu mai vorbim ca noile trenuri ajung la gara Waterloo, si nu la gara Victoria, care este sacrificata ca mit cultural si turistic.
Sa fie oare tota
