Nimeni nu-si doreste sa fie posomorat. Nici macar incomod. Dar veselia, hazul de necaz, proverbiale la romani - ca si ospitalitatea - in lume, suntem recunoscuti ! - par sa fi ramas doar amintiri din pagini de cronica. Romanul era in stare sa-si dea camasa de pe el pentru a-si salva semenul dintr-un necaz sau incurcatura; de oriunde ar fi venit el, indiferent ce ganduri sau intentii ar fi avut. Sigur, vremurile, care au lasat atatea rani in sufletul si in constiinta lui, neamurile cu care s-a amestecat - si nu au fost putine ! - l-au facut mai circumspect, mai atent la orice gest, privire, detaliu de comportament, si asta nu numai fata de straini, ci si fata de confrati. Schimbarea sau asezarea regimurilor politice - cu intreaga lor "panoplie" de promisiuni neonorate, cu escorta de hahalere aduse in prim-planul atentiei publice pentru a vorbi mai mult despre ele insele - i-au lasat un gust amar; l-au revoltat indeajuns pentru a-l face sa-si intoarca privirea in alta directie. Mintit, dezamagit, inselat, dus cu presul, romanul si-a luat precautiile de rigoare si, incet, incet, si-a vazut de drumul sau. Spre cine? Spre ce? Poate spre propriile griji, mai acute si mai greu de dus, chiar imposibil de suportat. A uitat sa anunte insa incotro se indreapta. Vorbim de romanul de rand, de slujbasul supus, de functionarul riguros, de intelectualul care nu se deda compromisului. Si iata ce a rezultat. Unii au devenit smeriti, buni crestini, carora nimic nu le este indiferent, nici chiar cersetorii; altii, atat de grabiti, de absorbiti in marea lor de incercari si esecuri, incat nu stiu pe langa ce sau cine trec; ba, de cele mai multe ori, se straduiesc sa ocoleasca tot ce inseamna viata, miscare; sunt destui insa carora le place sa se auda vorbind: au cazut in propria lor admiratie si nu se mai satura sa se priveasca. E si asta o forma de a-ti cultiva iubirea de sine ! Mai grav