Bag de seama ca in ultimul timp mai multi cronicari se intrec in a elogia romanul lui Bogdan Popescu, Cine adoarme ultimul, recomandindu-l ca pe o revelatie. Un june recenzent chiar se vaicareste in Romania literara pentru a nu fi fost el cel dintii care sa afirme valoarea exceptionala a cartii. Iar redutabilul Dan C. Mihailescu nu pare a avea nici o indoiala ca romanul e scris „cu o mina de Marquez“.
Autorul, inca tinar (n. 1968), redactor la Caiete critice si colaborator la Contemporanul si Literatorul, se afla acum la a doua sa carte – debutul sau editorial s-a produs in 2001 cu un volum cvasiromanesc de povestiri prinse intr-o rama, Vremelnicia pierduta (cu o foarte calduroasa prefata semnata de Eugen Simion), premiat la vremea respectiva (de Fundatia Nationala pentru Stiinta si Arta si de Academia Romana...), dar neluat in serios cu adevarat sau, ma rog, luat in serios doar de o anumita grupare literara, in momentul acela precis delimitata. Situatie pe care o deplinge prefatatorul romanului de fata, Daniel Cristea-Enache: „in liga intii a prozei tinere romanesti, Bogdan Popescu este o referinta care, deocamdata, lipseste“. Nu-i vorba, povestirile realist-magice din Vremelnicia pierduta scot la lumina un condei exersat, un prozator laborios. Dar volumul in sine nu este o proba suficient de concludenta pentru ca autorul (neindoielnic onorabil, neindoielnic promitator) sa se poata impune, intrunind consensul cvasigeneral al criticii de intimpinare.
Apoi, ce va fi insemnind „liga intii a prozei tinere romanesti“? imi pun aceasta intrebare pentru ca, uitindu-ma prin Dictionarul General al Literaturii Romane, observ ca lui Bogdan Popescu i s-a alocat – cu numai o carte la activ! – mai mult de o pagina (un comentariu entuziast al lui Nicolae Barna), ceva mai putin decit lui Mircea Cartarescu, de pilda. Si atunci?!... S-ar putea ca Daniel Cris
