Cine ar fi crezut ca la Sinaia, intr-o seara-noapte cind barbatii s-au asezat sa joace belota, eu o sa stau sa casc gura cu picioarele intinse la un film documentar despre Kurt Vonnegut transmis de CBS Chanel. Cum de se prinde excelent CBS pe Cumpatul, cind orice ploaie transforma transportul intre Predeal si Ploiesti intr-un calvar, nu-mi cereti sa gasesc explicatii logice pentru asta. in schimb, m-am amuzat sa aflu de ce nu-i are Bush la inima pe arabi: „Pentru ca ei ne-au cumparat algebra si ne-au dat numerele pe care le utilizam, inclusiv simbolul pentru nimic. ZERO!“
„Symbol for nothing.“ Nu m-as fi gindit niciodata la asa ceva daca nu murea Kurt Vonnegut in timp ce eu eram la Sinaia, era noapte si barbatii jucau belota, un joc pe care nu-l apreciez in nici un fel. in schimb, am citit multe din cartile lui Vonnegut, dar abia acum, dupa 1989, avem sansa rara, pe care insa nu o valorificam pentru ca nu mai avem stare si timp, sa vedem imagini cu oameni si evenimente de care doar auzeam fara sa ne bucuram de ele si la modul vizual. Abia acum ajung si la noi imagini cu The Beatles si The Rolling Stones, abia in acesti ani il vedem si noi pe Nikita Mihalkov in carne si oase la Bucuresti, nu doar in filmele vazute la Miorita si Viitorul, abia acum putem urmari imagini terifiante sau de-o incredibila banalitate din istoria lumii. Vonnegut a fost unul dintre scriitorii mei preferati, alaturi de Norman Mailer si Truman Capote, pina sa ma indragostesc de John Cheever si Raymond Carver, care au coincis si cu perioada de leneveala postnatala de care am beneficiat ca tinara mama in regimul comunist.
Si acum pot sa-l urmaresc pe Vonnegut cum se amuza, la 84 de ani ai lui, de neoconservatorii lui Bush – oare se vor adeveri stirile care circula cum ca prezidentul de la Washington ar vrea sa divorteze de Laura lui, dupa ce ministreasa lui Condolleezza