La jumatate de secol distanta, este nespus de greu sa restabilesti, in lipsa totalitatii documentelor referitoare la un caz sau altul, toate amanuntele unei situatii anume. „Cazul Noica“ – devenit, ulterior, „Procesul Noica-Pillat“ (in pofida faptului ca intre cele doua „cazuri“ nu exista aproape nici o legatura) – este deosebit de graitor in aceasta privinta. Printre cei implicati, cu totul lateral de altfel, in acest „caz“ s-a numarat, alaturi de mine, si regretatul Zigu Ornea, fost coleg de editura, pe vremea cind – profitind de o relativa imblinzire a regimului, survenita dupa moartea lui Stalin – am adus in editura, in vederea unei eventual posibile publicari, lucrarea lui Noica despre Hegel, „repovestit“ pe intelesul omului de rind.

Trebuie sa spun, pentru a-i usura cititorului de azi intelegerea situatiei de atunci, ca, pe linga editura, functiona si un fel de indrumator-supraveghetor al CC al PCR, care venea zilnic la editura si avea oricind acces „de drept“ la toate documentele redactionale. Asa incit, daca manuscrisul lui Noica, asupra caruia convenisem cu Zigu Ornea sa-i fie trimis lui Pavel Apostol pentru referat, a sfirsit prin a ajunge si la referentul Securitatii, acest lucru i se poate foarte bine datora in intregime indrumatorului-supraveghetor al Comitetului Central.

Precizez toate acestea pentru a anula efectul unei fraze rezumative, comprimind in putine cuvinte o mai ampla convorbire telefonica a mea cu dl Ion Spanu, aparuta in ziarul Ziua din 7 aprilie 2007 si care este redata astfel: „Se pare ca Zigu s-a dus cu manuscrisul in alta parte“.

in ce ma priveste, niciodata nu mi-a trecut prin gind ca Zigu Ornea insusi ar fi putut-o face si sub nici un motiv nu mi-as fi permis sa insinuez asa ceva. Cunoscindu-i probitatea exemplara, onestitatea, ar fi nu numai o nedreptate strigatoare la cer, dar chiar o orbire sa-l crez