Şi eu, şi tu, cititorule, şi toţi prietenii noştri trecem zilnic pe lângă rău, dar nu-l recunoaştem. Trecem pe lângă urâtul hipertrofiat şi, deşi mirosul putreziciunii sale ne gâdilă nările, întotdeauna punem duhoarea pe seama altora. Să nu credeţi că doar filozofez fără a-mi pune oglinda în faţă. De zeci de ani, de la fereastra mea văd urâtul acoperindu-mi cerul. E simbolul viu al răului ce strigă în fiecare dintre noi. Ne-am obişnuit cu el, îl vedem zilnic, îl simţim zilnic şi tocmai această ritmicitate creează aparenta lui normalitate.
De 18 ani se ridică în văzul lumii, în centrul Băniei, celebrul bloc S200. De 18 ani răneşte retina precum un buboi răneşte frumuseţea feţei unui copil. Cine nu a simţit putoarea insuportabilă venită dinspre depozitele de mizerie de la parter? Câţi dintre noi nu s-au ruşinat de o aşa urâţenie, în faţa unui oaspete din depărtări? Pe câţi dintre noi nu ne-au speriat şobolanii ce năpârlesc la etajele superioare? Toţi am trăit măcar o dată aşa ceva. Dar cine a făcut ceva pentru finalizarea acelui bloc? Câţi dintre noi au luat atitudine publică vizavi de insalubritatea construcţiei? Cui i-a păsat mai departe de o scurtă înjurătură printre dinţi? Nimănui. În hidoşenia lui obscenă, blocul imens de lângă Piaţa Mare strânge în el impotenţa unei întregi cetăţi. Cetatea Băniei, formată din mine, din tine, cititorule, şi din fiecare dintre prietenii noştri.
De 18 ani se ridică în văzul lumii, în centrul României, celebra clasă politică dâmboviţeană. De 18 ani ne răneşte auzul prin minciuni sfruntate, chiar mai mult, ne răneşte vieţile prin furt şi nepăsare. Cu toţii ne îngrozim de mentalitatea de buruiană a parlamentarilor, cu toţii ne ruşinăm de scandalurile întrerupte doar de liniştea necesară hoţiei. Ieri, preşedintele imparţialităţii zâmbea democratic, uitând că a fost ministru în regimul comunist. Astăzi, preşedintele-jucător acu
