Pina acum, luptele politice din Romania n-au prea avut de-a face cu opozitia (atit de normala prin alte parti) dreapta/stinga – din acest punct de vedere Romania seamana foarte mult cu Ungaria. De partea Occidentului sau impotriva „Europei“, de partea „comunistilor“ sau impotriva acestora (in acelasi timp, „anticomunismul“ a fost propice pentru ca nationalismul social fascizant practicat de Ceausescu sa fie implementat in sistemul sovietic din care, in fond, din 1968 nu mai facea parte), de partea evreilor sau impotriva acestora, de partea rusilor (ungurilor, sirbilor etc.) sau impotriva acestora, de partea presedintelui Iliescu sau impotriva acestuia, de partea lui Cioran, Noica sau impotriva acestora, de partea lui Mihai de Hohenzollern-Sigmaringen sau a maresalului Antonescu, de partea presedintelui Basescu sau impotriva acestuia.
Asemenea reactii n-au reprezentat o politica reala, ci doar dezlantuirea pasiunilor ideologice ale clasei mijlocii, o lupta a intelectualitatii pentru ocuparea unor pozitii.
intre timp, in Romania, nimeni in afara de fascisti n-a contestat surprinzatoarea unitate privind fundamentalismul pietei, obligatiile asumate fata de neoconservatorism si loialitatea atlantica – pensée unique-ul local. Se presupune ca noul fascism romanesc a fost creat de catre structurile „comuniste“ ale Securitatii, fiind intretinut de reteaua informala a acestora.
Aparent sint exclusi din consensul numit democratic, dar obsesiile lor seamana in mod frapant cu superstitiile politice tip mainstream: garnitura Iliescu, KGB-ista in opinia lor, prezentata drept internationalist-leninista, se confrunta cu securistii nationalist-stalinisti (cu Partidul Romania Mare, cu liderii acestuia), respectiv, cu strajerii patriei. Nu seamana, oare, cu cliseele anti-Iliescu promovate de catre presa liberala? Fireste, da. in acelasi timp, numai extre
