Nu stiu de ce, dar cu cat inaintez in varsta, desi nu as putea spune ca sunt mai matura, mai inteleapta sau mai invatata, vorbesc din ce in ce mai mult. A nu se intelege prin asta ca inainte eram vreo taciturna, introvertita, plina de ganduri profunde care-si gaseau insa exprimarea doar intr-un jurnal care, daca va fi vreodata publicat, cu siguranta va castiga vreun premiu Nobel. Oricat am incercat sa tin un jurnal, n-am reusit sa trec de prima pagina, desi ma atragea teribil ideea ca, daca umplu un carnetel cu toate gandurile mele despre lume si viata, o sa primesc si eu cadou un Colin Firth/Mark Darcy. Problema e ca, pe langa faptul ca gandurile mele sunt atat de multe si de rapide incat uneori nu reusesc nici sa le inteleg in intregime, daramite sa ajung sa le mai si scriu, imi dau seama si ca 99% (asta ca sa fiu indulgenta) sunt monumente de caraghioslacuri.
Asa ca m-as rasuci probabil in mormant de rusine daca urmasii mei le-ar gasi prin cine stie ce cufar in cine stie ce pod si s-ar apuca sa le citeasca, asteptandu-se la cine stie ce perle de intelepciune de la strabunica Raluca.
Deci vorbesc din ce in ce mai mult. De la capodopere literare ma abtin deocamdata (rubrica de fata nu se pune, pentru ca nu e chiar un jurnal si nici literatura nu se poate numi), dar de vorbit tot vorbesc. Pana nu mai pot. Eu sau interlocutorul meu. De cele mai multe ori, partenerul de discutie cedeaza si izbucneste cu nemuritoarele cuvinte ale lui Stenahorel: "Taci din gura ca-mi flutura creierul din cauza ta".
Sunt convinsa ca multi interlocutori au simtit fata de umila-mi persoana cam ce a simtit Othello fata de Desdemona. Nu partea romantica, nici gelozia, ci impulsul cu perna. Pana acum nu am patit-o, dar asta si pentru ca in redactie nu exista perne.
Daca, Doamne fereste, ar trebui sa-mi postez profilul pe un site din acela romantic unde iti gasesti j
