Şi cu a mea, douăsprezece. Am plecat la Brăila ca să văd un spectacol de la Chişinău. Am plecat pe o ploaie apocaliptică. Înainte apă, înapoi, apă, peste maşină, apă, în creier apă, suflet intrat la apă, peste tot apă. O atracţie, ce mai tîrziu am descifrat-o, precum şi promisiunea făcută m-au determinat să merg pînă la capăt. Adică, pînă la Brăila cea încărcată de iubire, amintiri magice. De plimbările cu prietenii mei pe strada Regală, unde am intuit aerul burgheziei de altădată - a confirmat şi Dimi - şi am suferit teribil că, astăzi, casele cu arhitectură unică sînt parcă anume lăsate să moară, la Biserica grecească unde am primit, miraculos, apa de la Izvorul Tămăduirii. Am căutat casa unde tanti Elvira a învăţat atîtea fete să aducă fericire bărbaţilor, am privit Dunărea de pe faleză şi am simţit umbra Chirei Chiralina şi foşnetul fustelor ei, am rîs, ne-am privit în ochi şi ne-am înţeles să nu ne pierdem speranţa, ne-am bucurat de orele în care am ştiut să fim împreună. Frumos. Amintirile acestea m-au ridicat puţin deasupra potopului. Mi-au readus umorul, mi-au dat simţul detaşării şi m-au ajutat, ştiu sigur, să ajung cu bine la Brăila. Şi la Teatrul "Maria Filotti", fost Regal. Aici, am senzaţia, întotdeauna, că intru în vis, într-o poveste. Holul monumental, foaierele, scara impozantă, proporţiile şi echilibrul lor, cupola- vitraliu, superb, care mă face, mereu, să-mi ridic capul, să privesc Înaltul. Şi, deloc în ultimul rînd, tabloul, halucinant, al lui Ştefan Câlţia, din biroul directoarei Veronica Dobrin. Un om de teatru cu totul special, pe care l-am descoperit în ani, cu discreţie, de care m-am ataşat. Cu discreţie. Pentru că iubeşte, necondiţionat, acest loc, pentru că simte, adînc, nebunia teatrului, şi face, pentru asta, orice.

Înainte să merg, seara, la spectacolul Poveşti de familie de Biljana Srbljanovic, am rătăcit prin oraş. Atmosfera unui