Între a păstra amintiri şi a păstra distanţă e deosebirea dintre trecutul tău şi trecutul unuia care ai fost. De pildă, un june dandy, cultivînd şi cochetăria, şi afrontul, şi sordidul, şi subţirimea, are de-mpărţit cu un bătrîn Scarface al zilelor noastre cel mult criticile care li se-aruncă şi unuia, şi altuia, din pricini, de bună seamă, diferite. Primul e Bucureştiul anilor '35, dintr-o carte cu numele oraşului, scoasă de Mircea Damian la Fundaţii. Unul pe care îl vizitezi ca să-l uiţi pe-al doilea, sau ca să-i mai poţi ghici, în riduri, netezimile fostei frumuseţi.
Bucureştiul e azimutul speranţelor provinciale, de care cu-atîta superbă neîngăduinţă îşi bate joc: "Bucureşti! Bucureşti!... Câte visuri se sting, flămânde, pe străzile tale; câte bucurii mor în lăcrămi, la sânul tău; câte tragedii se zvârcolesc, mute, în mijlocul veseliei tale. În fiecare zi, la fiecare ceas, provincia îţi trimite cuceriri. Vin flăcăii câmpiilor şi ai munţilor, cu soarele în ochi şi cu brazda pe talpă; vin băieţii oraşelor, fugiţi de la şcoală sau alungaţi de toamnele monotone şi nostalgice ale mahalalei. Şi unii şi alţii vin cu pumnii strânşi, cu dinţii încleştaţi, cu sufletele pline...". Rînduri de melodramă ironică, din vremea cînd "la Bulivar!" însemna la asalt!
Cartea lui Mircea Damian, un album povestit, în care vorbele refac marginea zimţată a fotografiei (sînt şi poze, vreo două-trei grupaje), e o mică enciclopedie de moravuri în răspăr, dintr-o lume care avea geniul ripostei. De pildă, bîrfă între antiteze: "Lumea de la mese se uită la lumea de pe stradă; iar lumea de pe stradă se uită la lumea de la mese. Şi comentează. Unii: - Nu li s-o fi urând, domnule, plimbându-se atâta?! Alţii: - Nu li s-o fi urând, domnule, stând atâta?!". Coeziuni spontane, pe poziţie, comparabile, în lumea noastră mult mai... individualistă, doar cu sinergia cozii, cînd unul se bagă
