Parlamentul englez din vremea uneia dintre etapele razboiului civil impotriva dinastiei Stuart, inaugurat la 1642, a fost numit de catre contemporani cu un suras subtire in coltul buzelor "Parlamentul Lung". Printr-un act fara precedent in istoria Albionului, acest legislativ a decis ca el nu poate fi dizolvat decat cu acordul membrilor sai. Evident, parlamentarii nu au consimtit la dizolvarea sa decat dupa douazeci de ani, in 1660. Acestui parlament inghetat i s-a spus insa si "Parlamentul-coada", datorita combinatiei de longevitate si impopularitate de care a beneficiat datorita ezitarilor si tergiversarilor sale.
Parlamentul Romaniei anului 2007 s-ar putea numi, pe buna dreptate, "Parlamentul Liliput" caci, sub aparenta unei retorici ample, avocatesti, referitoare la incalcarile formale ale Constitutiei noastre, el este, probabil, un legislativ a carui adevarata dimensiune nu o dau cele doua Camere ori numarul de membri, ci josimea aspiratiilor sale.
Comparatia cu revolutia engleza nu este intamplatoare. De la o zi la alta, inflamarea parlamentarilor la adresa presedintelui ales prin vot direct s-a amplificat, in mod ciudat, imediat dupa ce primii potentati si mahari au inceput sa fie chemati la Procuratura, cum s-a urnit reforma din Justitie si, mai ales, o data cu transferarea dosarelor fostei Securitati la CNSAS si primele verdicte de politie politica. Marii campioni ai doborarii presedintelui s-au dovedit adversari recrutati din doua tabere: de o parte, beneficiarii directi, imediati si neobositi ai secondarii premierului Tariceanu, grabit sa se descotoroseasca de partenerii sai de guvernare si, totodata, de indezirabilii din propriul partid. De cealalta parte, liderii cei mai sonori ai executarii alesului numarul unu au fost anumiti lideri de partide asupra trecutului colaborationist al carora nu mai incap dubii: Dan Voiculescu (Felix Motanul in p
