Alexandru Dobrescu Primise toate asigurarile ca nu se va ajunge pana acolo. Dar parca poti sa fii sigur? Prea se tineau lant deconspirarile, ca sa nu-l incerce temerea ca - fie din greseala, fie din cine stie ce interese - i se vor insira "pacatele tineretelor" pe taraba publica. Si nu ca i-ar fi fost rusine de ce facuse. Cine-l pusese, la urma urmelor, pe naivul sau coleg de studentie sa spuna, in timp ce lichidau doua sticle cu vin, vrute si nevrute, marturisindu-si, intre altele, intentia de a ramane "afara" la prima ocazie? Si de ar fi mai de condamnat faptul ca raportase ceea ce auzise, decat gandul aceluia de a-si trada tara? In fond, el isi facuse, in intelesul de atunci, datoria de cetatean. Si nici urmarile nu fusesera chiar atat de grave: baiatul fusese luat, e drept, la intrebari, renuntase o vreme la facultate, insa tot o terminase dupa cativa ani, ba prinsese si un post de inginer in capitala.
Numai ca, acum, asemenea fapte erau judecate cu alte masuri, erau la pret "imaculatii", care, la drept vorbind, nici nu prea existau, dupa parerea lui, de-adevaratelea, fiecare isi "descoperea", cum se pricepea mai bine, antecedente de opozant al fostului regim si se mandrea cu ele atunci cand avea ocazia. Se conformase si el acestei mode a clipei, interpretandu-si tacerile si complicitatile de care nu dusese lipsa drept "dezaprobari" si "impotriviri"; doar "revolutionar" nu se declarase, si nu fiindca i-ar fi fost peste mana, ci pentru ca, pur si simplu, omisese, preocupat cum era sa-si consolideze pozitia de director, iar cand realizase ce oportunitate lasase sa-i scape printre degete, era deja prea tarziu. Acum insa se pornise o veritabila intrecere de dobandire a certificatelor de "buna purtare" civica si, ca sa nu riste inutil, preferase sa se retraga cu un ceas mai devreme din postul pe care il ocupase vreme de saptesprezece ani. "Vedeti - isi m
