Printre contemporanii care vorbesc la telefon cu Dumnezeu, fac din pomana investitie in capital electoral sau proiecteaza catedrale al caror deviz depaseste bugetul "culturii si cultelor" pe un cincinal, sculptorul Dorel David Morar face figura primilor crestini carora statuile aurite ale templelor le trezeau aceleasi sentimente ca fiarele ce urmau sa-i sfasie.

La fel cum s-a si intamplat, de la deschiderea expozitiei sale la Muzeul de Arta Cluj-Napoca, nu putini au fost vizitatorii care au vazut in Alcatuirile imaginate de artist o deviere condamnabila de la o tema de altfel consacrata in spatiul imaginii sacre: rastignirea lui Iisus. La fel cum cu mult mai multi au descoperit in piesele expuse o meditatie profunda, necesara, referitoare la semnificatia jertfei hristice la peste doua mii de ani de la savarsirea sa. Daca in spatiul ortodoxiei, aceasta tema n-a cunoscut de-a lungul secolelor decat nesemnificative dezvoltari, in istoria artei occidentale barocul si rococo-ul i-au conferit viziuni de o teatralitate debordanta. Oricum, in absenta parcurgerii episodului literar pe care il releva evangheliile, produsul artistic a fost in general lipsit de caracterul dramatic si incarcatura spirituala care de fapt ii dau unicitatea si universalitatea, pacatuind fie prin excesul de decorativism, fie prin patetismul gratuit. Alcatuirile de la muzeul clujean, numite in acest fel dintr-o modestie ce nu cuteaza sa isi asume o cuprindere pe care sa nu o poata acoperi in fapt, "vorbesc" despre suferinta prin suferinta materiei. O suferinta detectabila in multiple ipostaze: a tradarii proiectului hristic, ce ramane mai degraba un work in progress, decat o victorie revendicata de formele sale institutionalizate, a mutilarii unui simbol care, in integritatea sa, avea rolul de a se identifica cu noua moralitate a iertarii si iubirii, a agresiunilor permanente pe care tandemul um