Într-o atitudine modernă, în primul şi singurul său volum de proză scurtă, După-amiază neliniştită, 1967, pregătind o scurtă serie de romane dificile, Aurel Dragoş Munteanu (1942-2005) complică până la ambiguitate şi inautentificare modalităţile structurante şi stilistice de observaţie aplicată la existenţa comună. Prozatorul era şi - mai ales - avea să devină un eseist şi un critic informat. Dar şi epatant, cu ambiţia diversităţii tematice, metodologice şi canonice. Din păcate, cu fundamente neaşezate şi derutante. Iniţierea sa culturală pluridisciplinară, artistică şi conceptuală, s-a făcut cunoscută prin medierea (meta)ficţiunii, a naraţiunii eseistice, încorporând constelaţii de idei. Era foarte limpede intenţia sa de a fi sincron cu mersul elevat al literaturii şi de a înnoi structurile literare, pornind de la suportul unor teze constante, obsesive.
În micul roman de debut, Singuri, 1968, autorul introduce, în condiţiile obişnuite ale defazării literaturii române, de clivaj sporit şi datorită noii societăţi orientate antioccidental, o poetică a romanului existenţialist, bizar, absurd, enigmatic şi patetic, în universul minor şi sentimental al prozei provinciale, cu puternice urme rurale, regionale, ardeleneşti. O umanitate de o semnificativă insignifianţă şi de o anumită distincţie, în lipsa ei de anvergură şi omogenitate, alcătuită din mărunţi meseriaşi, comercianţi sau intelectuali bovarici, are ca particularitate generică neputinţa de a comunica, mutual sau personal. Sunt făpturi infraumane, chinuite ori strivite de gândirea care le îndepărtează de existenţă. Premisa tematică şi teoretică a autorului este aceea că există o fatalitate a complicaţiei şi doar o aparenţă a simplităţii umane. Mediul umil, ales pentru demonstraţie, devine, în acest fel, polemic într-un mod aproape ostentativ. Oamenii de prisos, roşi de idealuri nu doar nerealizate, dar şi nel