27. La "Escribenti"
Primul meu contact cu Casa Scriitorilor a fost - cum altfel? - unul lamentabil. Spun "cum altfel" pentru ca am aproape un reflex, as spune, in a-mi dinamita "prima impresie", referitor la orice. Doar norocul, acela de ultim moment, de ceas doisprezece m-a ajutat - si ma ajuta, vad, constant - sa ies din situatii limita si sa pot schimba, in favoarea mea, ceea ce parea compromis pentru vecie.
Ramasesem intelesi, plecand intr-o seara de la Nichita, sa ne intalnim a doua zi, pentru o ciorba de burta si o pricomigdala, la "Escribenti" - la Casa Scriitorilor adica, asa cum o alinta poetul. Erau perioade cand, in gluma, faceam a doua zi parastasul zilei care tocmai trecuse, astfel incat sa nu treaca "zilele-n goana" vorba toparceanului al carui mare fan declarat era stanescul respectiv. Zis si facut, mai ales ca seara fusese una memorabila si simteam nevoia unei sedinte de "fixare" a impresiilor ce tocmai ne napadisera cu browniana lor dezordine. De ce fusese memorabila? Seara, vreau sa spun? Pai pentru ca s-au intamplat neintamplate intamplari, ce merita, cred, rememorate, cu memoria de-acum.
Am urcat la Nichita sperand la cateva clipe de "exclusivitate", caci de multa vreme pandeam un asemenea moment pentru a-mi lua inima-n dinti sa-i citesc ultimele texte comise "dupa aderare". Mereu am fost obsedat de momentul prost ales in a face ceva, orice, parca
m-as fi nascut in Tibet undeva, sclav al unor zeitati neinduratoare ce guverneaza fiecare gest. In fine.
M-am dumirit repede ca nu era cazul sa scot caietelul pentru ca in camera adunarea era in toi, iar Nichita, de cum am intrat, a inceput sa scandeze "Cantec, cantec", refren caruia ii cunosteam prea bine intelesul. Doar ca in seara aceea nu aveam chitara, ceea ce i-am si spus (de obicei o lasam in hol, cand o aveam la mine, sa nu para ca vreau sa-i fac program,
