Tristă şi instructivă se dovedeşte, adesea, dinamica receptării unor scriitori! Când aceştia se află pe valul unui anumit moment socio-cultural, deţinând o poziţie importantă, o funcţie, acel nimb al puterii derivate în reprezentativitate, admiratorii se strâng în progresie geometrică. Recenziile şi interviurile, cronicile şi studiile ample, monografiile şi premiile prestigioase curg, copleşindu-l pe fericitul autor. După care sunt suficiente un declic biografic sau o întorsătură istorică pentru ca atât de importantul scriitor să se vadă, deodată, lipsit de orice merit, calitate artistică şi morală, audienţă critică şi publică. Astfel, receptarea lui Petru Dumitriu se împarte în două mari faze: înainte şi după fuga acestuia în Occident, în ianuarie 1960. Iar a lui Dumitru Radu Popescu, în mod analog: înainte şi după Revoluţia din decembrie 1989. Dacă înainte, despre romanul său de vârf, F, scriseseră (în ordinea apariţiei textelor în volume) C. Stănescu, Mircea Iorgulescu, I. Negoiţescu, Ion Vlad, Nicolae Balotă, Anton Cosma, Gabriel Dimisianu, Mioara Apolzan, Mirela Roznoveanu (o întreagă monografie), Valentin Taşcu (o alta), Laurenţiu Ulici, Nicolae Manolescu, Cornel Ungureanu, Alex. Ştefănescu, Eugen Simion, după, sunt consemnate numai trei referinţe în Dicţionarul analitic de opere literare româneşti: Irina Petraş, Ion Simuţ, Gheorghe Perian. Critici din generaţia intermediară cărora le putem adăuga două nume: al Sandei Cordoş, care semnează articolul de Dicţionar, şi al lui Mihai Iovănel, care a realizat cronologia şi postfaţa la ediţia de faţă. Nume, altfel, foarte bune; dar nu sunt cam puţine?
La aproape patru decenii de la ediţia princeps, F merită un alt tratament decât această indiferenţă ignorantă şi snoabă, prin care aşa-zişi analişti literari încearcă să oculteze trecutul, pentru a reface canonul. Desigur că acesta nu îngheaţă în formele cristaliza
