Cuvîntul "flatulenţă" nu trebuie să ne sperie, cu atît mai puţin să ne indigneze. Chiar dacă înţelesul lui descinde din fiziologia aparatului digestiv, unde înseamnă chiar actul firesc de eliminare a gazelor digestive, el poate deopotrivă să numească, prin încărcare metaforică, o formă antisocială de comportament uman: atitudinea eminamente toxică de agresare a persoanelor din preajmă. Ceea ce este straniu este că agresarea nu se face prin forţă, ci printr-un repertoriu impresionant de gesturi aparent inofensive, toate culminînd cu iritarea oamenilor din jur. La asta se adaugă amănuntul stupefiant că, cel mai adesea, protagonistul nu este conştient de efectul devastator al gesturilor sale. Se poartă stînjenitor şi insuportabil, şi totuşi nu-şi dă seama.
Şi astfel, aşa cum un nesimţit uită că flatulenţa este un act al singurătăţii pe care nu are voie să-l săvîrşească niciodată în societate, tot aşa flatulentul din cea de-a doua categorie, cea a intoxicării psihice, ignoră înrîurirea fetidă pe care o poate avea asupra anturajului. El strică aerul cu aceeeaşi uşurinţă cu care o face şi cel din prima categorie, cu deosebirea că acum nu de vînturi propriu-zise e vorba, ci de lipsa îngrijorătoare a unei aptitudini elementare: inteligenţa socială. Despre aceşti stricători de aer psihologic este vorba în cartea lui Karl Albrecht, unul din autorii cei mai prizaţi ai momentului în materie de psihologie a mediului de afaceri.
Dacă ni s-ar cere să definim în genere inteligenţa, ne vom poticni destul de repede, şi asta pentru că nu ştim cu adevărat ce este inteligenţa. Bănuim că trebuie să fie o facultate aparte pe care o întîlnim cu precădere la homo sapiens, altminteri nu am spune că tocmai inteligenţa ne distinge în chip răspicat de restul fiinţelor. Deci suntem oameni pentru că, avînd mai multă inteligenţă decît animalele, le-am întrecut în competiţia vieţii. Şi c
