Primul album de artă pe care l-am răsfoit, o istorie a picturii, se numea From Giotto to Cézanne, iar faptul că numele tablourilor erau în engleză n-avea importanţă, din moment ce nu le citeam. Privirea era, la vârsta aceea, mai puternică decât imaginaţia şi nu simţeam nevoia de cuvinte. Dacă tablourile se pot învăţa pe dinafară, ca poeziile, tot privindu-le în albumul meu, de la chipurile lui Giotto, mai toate îndurerate, toate cu aură, până la "Jucătorii de cărţi" ai lui Cézanne cu care, parcă, se încheia seria, atunci, eu una le învăţasem ca pe apă. Tocmai din cauza asta când, la Musée d'Orsay, am văzut pe viu "Jucătorii de cărţi", împreună cu alte tablouri pe care credeam că le ştiu perfect şi despre care aveam o imagine de-a gata, uimirea mea a fost maximă. Oricât de bune ar fi reproducerile, şi chiar dacă, alături, ţi se dau detalii mărite, când vezi tabloul privirile-ţi tresar, atât de nou e spectacolul din ramă. Începând de la dimensiune, pe care niciodată nu ţi-o închipui corect, chiar dacă albumele o dau în cifre precise. Gioconda mi s-a părut, de pildă, mică, în comparaţie cu importanţa pe care i-o dădusem şi pe care, inconştient, o traduceam şi în dimensiuni. Practic nici un tablou din copiile de album păstrate în memorie nu are, până la întâlnirea cu el în realitate, dimensiunile, culorile şi aspectul pe care i le atribui, aşa cum nici un scriitor nu prea seamănă cu imaginea pe care ţi-o faci despre el citindu-i cărţile. Amănuntele din picturile lui Dali, care nu e dintre favoriţii mei, sau cele din pictura lui Bruegel cel Bătrân, care e, dispar undeva în neantul paginii de album şi ies la iveală ca-n scamatoriile iluzioniştilor atunci când te afli faţă-n faţă cu tabloul. Picasso din albume nu mă entuziasma, dar în realitate m-a prins ca-ntr-o plasă. Şi mai e un lucru important: nici măcar o singură dată reproducerea n-a câştigat în faţa tabloului, deşi,