Păcatul
Citesc ultimul capitol din Dunărea lui Claudio Magris: Delta, ghiolurile, Sf. Gheorghe, Sulina... Şi, deodată, mă simt chemat irezistibil! de acea plajă nesfârşită, în faţa unei mări galbene, sub ultima dogoare a verii - era septembrie -, de buzele arse de dorinţă ale fetei preotului, de părul ei lung şi negru ca smoala topită în cazanele Iadului... ş.a.m.d. Dar "mai departe" n-a mai fost. Doar amintirea şi regretul - şi păcatul - neîmplinirii.
Frica
La clinica din N., rezerva 275, Marie S. Pe culoar o soră ne spune că doarme, dar că putem intra. Deschidem uşa cu grijă, fără zgomot. Ne întâmpină fata ei. Pe un pat scund, de campanie, doarme Pierre, soţul Mariei. îi văd doar picioarele încălţate în pantofi de casă. Sus, în patul înalt, pe roţi, Marie zace cu faţa uşor înclinată spre fereastră, umărul şi braţul peste plapumă. Slabă, un schelet cu gura deschisă. Retrăiesc ultimele zile, ultimele ore ale Mamei.
Dar... Nici ea, nici soţul ei nu vor să ştie ori să înţeleagă ce li se întâmplă! Sunt convinşi că, dacă nu mâine, atunci poimâine vor reveni acasă, că boala va da înapoi, că... Oare, într-adevăr, nu văd, nu înţeleg ceea ce se poate atât de uşor citi în ochii fiicei lor, pe feţele surorilor, ale medicilor?! Oare iluzia, minciuna pot fi mai puternice decât inteligenţa, raţiunea, logica; ba chiar mai tari decât cele cinci simţuri, decât suferinţa şi durerea?! Nu cumva în spatele acestui mister se află Frica?
Ieşind din rezerva 275 mă gândesc la fostul meu prieten, Jean M., comunistul condamnat la moarte într-un lagăr nazist şi salvat, ca prin minune, în ceasul al 12-lea. Poate că tot o frică, frica de moartea spirituală, l-a împiedicat, până în ultima clipă a vieţii, să vadă adevărul şi să se desprindă de iluzia în care trăise. Comparaţia e şubredă, dar simt că o anume asemănare există între aceste mecanisme,
