Când s-a arătat marţi în faţa presei, cu dorobanţii şi cu drapelul în spate şi a afirmat, sigur pe el, că dacă va fi suspendat, în următoarele cinci minute îşi va da demisia, lipsind astfel naţia de aportul preţioasei persoane ex-preşedintele proceda în stilul său propriu de pokerist, făcând o cacealma. După cum arăta şi cum rostea, părea că are în mână cel puţin o chintă reală, cu care urma să spulbere cărţile parlamentului. Miercuri, la următoarea apariţie, îşi evalua ceva mai grijuliu cărţile: tonul şi avertismentul erau de-o chintă oarbă şi ar fi fost dispus la un pas-parol. Joi s-a dovedit că n-avea, probabil, decât doi şeptari. Cele cinci minute de după anunţarea rezultatului votării au trecut şi nu s-a întâmplat nimic. Apoi orele s-au scurs una după alta şi Traian Băsescu n-a dat nici un semn…
Este prima cacealma care nu-i ţine. Cariera sa politică s-a compus dintr-o succesiune de astfel de manevre norocoase. A blufat şi când şi-a dat demisia din parlament în 1996, pentru a se pune la dispoziţia justiţiei, pentru clarificarea problemei flotei, nelămurită nici până în ziua de azi. A blufat şi când a antrenat demisia guvernului pentru a-l da jos pe Ciorbea. A blufat şi când a perorat în legătură cu furtul de voturi la prezidenţialele din 2005. De fiecare dată, cei din faţa sa l-au crezut şi n-au plătit. Pierzând.
De data aceasta Băsescu a întâlnit parteneri de joc mult mai decişi să-i ia banii. Aceştia nu s-au mai lăsat impresionaţi şi i-au dat ‘sec’ cerând să-i vadă cartea. Nici n-a mai arătat-o.
Episodul consumat joi nu are nimic dramatic în el. Este, pur şi simplu, bifarea unui nou exerciţiu din abecedarul democraţiei. Aşa cum am experimentat alternanţa la putere şi „concubinajul” politic, acum am exersat suspendarea unui preşedinte. Democratic şi constituţional. A fost, dacă e să o luăm şi aşa, o nouă victorie a democraţiei ca noţiune. Pent
