Nu ştiu, chiar nu ştiu dacă în România anului 2007 existenţa literaturii de consum chiar poate fi pusă sub un major semn de întrebare. Aş spune, mai degrabă, că avem de-a face cu un sensibil deficit de literatură de consum într-adevăr lizibilă. Ca un paradox, genul acesta de produs editorial se dovedeşte a fi, în cele mai multe cazuri, imposibil de consumat. Greu digerabil. Scrise prost, cu mâini neîndemânatice, după reţete adeseori clasicizate, asemenea cărţi nu prea reuşesc să ne hrănească nici măcar micile frivolităţi de lectură. Dintr-un anumit punct de vedere, speculativ, faptul că nu se citeşte literatură în general este determinat de acest inacceptabil deficit - de eficienţă, în primul rând - al tomurilor de consum. Făcute pentru a se vinde şi pentru a se devora, ele zac de multe ori neatinse într-o masă omogenă, împărţindu-şi statutul cu plachetele subţiri de poezie.
Se prea poate ca acestea să fi fost premisele care l-au determinat pe Gelu Negrea (cunoscut pentru subtilele sale eseuri despre I.L.Caragiale sau Marin Preda) să se aventureze în construirea unui roman cu un titlu, de ceva vreme, tentant: Codul lui Alexandru. Se poate iarăşi, cu tot atâtea şanse, ca intenţia proaspătului romancier să vină dintr-o tentaţie întru totul cerebrală de a pastişa o formulă de bestseller şi un fenomen media de dată recentă. Înclin să dau câştig de cauză acestei din urmă posibilităţi, în vreme ce pe cea dintâi o situez sub zodia unui eventual accident fericit.
Despre ce e vorba, în câteva vorbe? Un strălucit profesor de istorie, Adam Adam, e răpit de o organizaţie ultrasecretă (nu e o exagerare) exact înaintea unei conferinţe pe care urma s-o susţină în problema intervenţiei hazardului în deturnarea constantă a tuturor momentelor faste ale omenirii. Absolut întâmplător, respectiva organizaţie secretă - Centrul - deţine şi gestionează, de mii de ani secre
