La ora când scriu aceste rânduri, parlamentul începe şedinţa în care se va vota suspendarea preşedintelui. Când le veţi citi, deja veţi şti rezultatul.

Am criticat în articolele mele demersul de suspendare încă de când PSD a venit cu prima propunere, însuşită apoi de comisia Voiculescu. M-am bazat pe o citire de bun-simţ a Constituţiei. Actul fundamental cere „acte grave“ comise de preşedinte pentru a putea fi suspendat, iar aceste acte nu există. O părere exprimată de preşedinte nu este o faptă, cu atât mai puţin una gravă. PSD a încercat să convingă judecătorii de la Curtea Constituţională că o părere este egală cu o faptă, ceea ce este o aberaţie. Cum Constituţia îi acordă în mod expres imunitate preşedintelui pentru părerile politice exprimate, verdictul Curţii nu putea fi altul decât respingerea argumentelor de suspendare.

Mai mult, existau precedente în materie. În 1994, Ion Iliescu a cerut justiţiei să nu mai retrocedeze proprietăţile confiscate de comunişti şi a îndemnat administraţia să nu aplice hotărârile deja pronunţate. PNŢCD a iniţiat atunci demersul de suspendare a lui Iliescu. Curtea Constituţională de la acea vreme (în care era membru şi Antonie Iorgovan) a decis că preşedintele are dreptul de a face asemenea declaraţii. În 2005, Traian Băsescu a cerut majorităţii parlamentare de atunci să-i schimbe pe preşedinţii Camerelor. Năstase şi Văcăroiu au sesizat Curtea Constituţională. Decizia a fost în acelaşi sens: preşedintele are dreptul să facă astfel de declaraţii politice. Iată deci două precedente clare, în care Curtea Constituţională se exprimase pe acuzaţii similare celor aduse în actul de suspendare de acum.

Membrii actuali ai Curţii Constituţionale au fost numiţi acolo de Ion Iliescu sau de majoritatea parlamentară a PSD. Aceşti oameni simpatizează mai degrabă cu PSD, dar ar fi fost dincolo de orice bun-simţ să-şi nege propria jur