SĂ NU-I FIE DE DEOCHI DE VIAŢĂ! Într-o zi, o femeie de serviciu, veche în Teatrul Nottara, a venit în faţa celorlalţi actori hohotind de plâns. Ţinea în mână o pelerină de focă în care jucase un rol aplaudat marele actor George Constantin.

Acum înălţat la Ceruri. Lacrimile curgându-i pe obraz, cabiniera a scos din buzunarele pelerinei o grămadă de tuburi goale cu etichetă de nitroglicerină, medicamentul acela pe care-l înghit bolnavii de inimă pentru a-şi domoli cumplita gheară din piept în timpul crizelor cardiace. Făcuse curăţenie mai serioasă în fosta cabină a lui George Constantin şi descoperise doctoriile pe care le ascundea în mantia cu care intra pe scenă. De lungă vreme, George Constantin juca seară de seară cu patimă şi tumult, fiind chinuit de grele dureri de inimă. Era bolnav în fază avansată şi nu voia să se ştie cât îşi muşcă buzele până la sânge pentru a-şi ţine în frâu durerile şi pentru a intra totuşi pe scenă. Profita când rolul îl scotea din scenă şi dădea fuga pe ascuns înghiţind pilulele ce mai calmau cuţitele dureroase ce parcă i se înfigeau în inimă. Nu-l descoperise nimeni că juca înfruntând boala cardiacă, pe zi ce trecea mai cotropitoare, care până la urmă l-a fulgerat cu moarte. A intrat în spectacol şi în preziua ridicării la Ceruri.

Există oameni puternici şi fanatici în gândul lor de a-şi face profesia fără cusur şi fără odihnă. Oamenii aceştia nu acceptă să zacă la pat, nu concep să se târască nici pe ultimii metri. Vor să moară în timpul zborului înalt, căci toată viaţa au zburat cu vulturii. N-au fost păsări de curte care să fâlfâie aripile stârnind doar praful din ogradă. şi George Constantin, marele actor, a respirat toată viaţa aerul tare al înălţimilor de artă. Era un fel de magist al scenei româneşti. Dar iubea să fie coleg săritor pentru actorii de alături, povestea cu tulburare un alt pisc al scenei şi al ecranului,