Într-o zi de 3 septembrie, nu mai ştiu exact în ce an (la începutul anilor ’80) am fost cu părinţii într-o excursie pe munte. La Buşteni ne-am certat cu o vînzătoare care nu avea mărunţiş şi nu ne putea da rest. De fapt, nu găsea nici o soluţie să ne vîndă un pachet de BT, pe care-l avea pe tarabă. Era o zi însorită şi caldă şi voiam să urcăm pe Valea Cerbului pînă la cabana Omu. Regimul de atunci putea să nu ne dea ţigări sau să ne facă să stăm la coadă pentru pîine, dar nu putea să ne ia potecile de munte (deşi în zona Poiana Stînii de la Sinaia a făcut şi asta, a îngrădit un întreg versant deasupra castelului Peleş). Am început să urcăm prin pădurea prin care încă mai pluteau aburii dimineţii şi, la un moment dat, ne-a ajuns din urmă un tînăr cu ochelari şi geacă roşie, încălţat în nişte bocanci înalţi şi roşcaţi din piele cum nu mai văzusem niciodată. Ne-a întrebat în engleză dacă acea potecă ajunge la cabana "Eomiu". I-am răspuns că da şi ne-a cerut amănunte despre cum arată cabana. Ţin minte că ne-am uitat atenţi la el, iar taică-meu i-a răspuns: "a little cottage". Neamţul, căci neamţ era, a zis ceva de genul "îmi închipuiam eu". Noi ne-am îndoit că îşi poate închipui şi i-am explicat mai departe: "acolo nu e apă". S-a mirat, dar a continuat să meargă. "Nu prea e bine nici cu igiena, nu există cearceafuri curate şi se doarme la comun", am insistat noi. Nu ştiam cum să-i explicăm ce e aia prici, platforma de scînduri care ţine loc de pat pentru mai multe persoane. Cînd a înţeles, s-a uitat cam lung. Uşor nesigur, ne-a întrebat însă dacă mergem tot acolo şi dacă poate să se ţină după noi, ca să nu rişte să greşească drumul. I-am spus că e wellcome şi ne-am pus pe mers... şi am mers. Drumul durează între cinci şi şapte ore şi e numai urcuş. Am trecut de Poiana Coştila şi am ieşit din pădure. Am văzut în faţa noastră un om încolţit de cîini ciobăneşti şi ne