Aş propune unui tînăr cercetător în psihologie, sociologie, lingvistică sau jurnalism, un doctorat copios, interdisciplinar, despre felul în care parlamentarii noştri folosesc limba română. Discursul e (ar trebui să fie) una dintre activităţile de bază ale reprezentanţilor noştri, fie că e vorba de declaraţii politice, de replică, dispută, dezbatere, pledoarie sau atac. Parlamentarul e cineva care "parlamentează". Şi pentru că o face adesea, ca să spunem aşa, în faţa întregii naţiuni, el furnizează - vrea, nu vrea - un model de vorbire publică, un exemplu (sau un contraexemplu) de adecvare şi expresivitate. Există discursuri parlamentare memorabile, formulări celebre, mari numere de virtuozitate retorică. În această privinţă, recolta celor peste şaptesprezece ani de democraţie autohtonă e întristătoare. Abia dacă ne amintim cîteva prostii monumentale, cîteva episoade de circ şi, mai ales, saci întregi de agramatisme. Nu că n-ar fi existat şi discursuri decente. Dar ele s-au pierdut într-un ocean de vorbărie primară, în clisa stereotipiei, a ignoranţei, a grosolăniei voioase.

Cum, cînd şi despre ce vorbesc parlamentarii? Trebuie să spunem, mai întîi, că unii nu vorbesc deloc. Un procent majoritar de "aleşi" cultivă moţăiala dulce a unui simplu "act de prezenţă". Din acest punct de vedere, avem de-a face cu o meserie minunată: poţi traversa un mandat întreg fără să te observe nimeni, fără ca alegătorii tăi să perceapă în vreun fel efectele, fie şi formale, ale opţiunii lor. Trăieşti, patru ani, din ridicarea anonimă a mîinii, atunci cînd conducătorul şedinţei o cere. Putem spune, fără exagerare, că ţara a fost condusă, în mai toţi anii fragedei noastre democraţii, de o maşină de vot fără chip, activă, între două aţipeli, pe fundalul lătrător întreţinut de cîţiva demagogi.

Pentru că unii, totuşi, vorbesc. O astfel de iniţiativă poate avea mai multe expl