Săptămîna trecută, un coleg care avea de făcut o lucrare foarte importantă m-a sunat de la Budapesta. Măi dragă - zice el fără urmă de remuşcare - sînt aici la concert. Hai că termin săptămîna viitoare...
Şi alta: de trei zile îl caut pe un alt coleg, cu telefoane disperate şi lungi, că-mi trebuia semnătura lui pe nu-şâ ce hîrtii. Ah - mă lămureşte un cunoscut - păi, e în Dubai, în concediu de Paşte. Concediu de Paşte într-o ţară musulmană? Mare e grădina Ta, Doamne, şi frumos exploatată...
Dar drama e alta: abia am scăpat de lene aici în România, c-am dat de sor-sa! Se numeşte leisure, timp liber, fun, distracţie, ziceţi-i cum vreţi. Are însă acelaşi efect social: în loc ca oamenii să muncească la fel ca-n America, trag mîţa de coadă în stil franţuzesc, alături de un artist al mieunatului, într-un recital de tip happening într-un club alternative dintr-un subsol recent renovat.
O să ziceţi că sînt bătrîn, însă nu scăpaţi să mă dau mare: pe vremea mea, lumea era cu adevărat obsedată de carieră. La sfîrşitul anilor â80, adolescentul care nu era la meditaţie era acasă la exerciţii. O dată pe lună aveam voie la cenaclu, o dată pe an era 1 Mai să mergem la mare cu gaşca. În rest, fetele suspinau la birou, cu creionul pe reacţii chimice din care nu rezulta parfum, ci nota la admitere. Iar băieţii trăgeau de curgeau apele pe ei - dar nu ridicînd haltera la sală, ci trăgînd de curba funcţiei pătratice, singura care îţi garanta atunci succesul în viaţă.
O vreme după Revoluţie ne-am mutat cu cariera în Piaţa Universităţii. Dar şi atunci aveam program greu: dimineaţa la redacţia gazetei de opoziţie, la prînz la miting, după-amiaza la şcoală, seara la aprins lumînări la troiţe şi la miezul nopţii înapoi la şedinţa Ligii Studenţilor. Din cînd în cînd veneau minerii şi ne dădeau o bine-meritată pauză, pe care o petreceam însă tot în şedinţe - de a
