Scopul principal al acestui articol este abordarea fenomenului charismei în politică, avînd drept studiu de caz persoana dlui George Becali. Un exerciţiu ce poate fi perceput ca fiind mai degrabă provocator, din cauza confuziei pe care o suscită termenul de "charismă", antipatiei liber exprimate şi vizibilităţii mediatice excesive de care beneficiază acest om politic. În Occident, charisma în politică este un lucru mai degrabă suspect, suscitînd îngrijorare şi ducînd mai degrabă cu gîndul la personalităţile charismatice nefaste ale Europei naziste şi fasciste. În schimb, în România, liderii politici îşi doresc să fie percepuţi drept "charismatici", chiar şi atunci cînd nu posedă această trăsătură. Limba română acordă o nuanţă religioasă difuză acestui termen, de coloratură bizantină, ceea ce sporeşte confuzia.
MAX WEBER ŞI PROBLEMA AUTORITĂŢII
Decriptarea mecanismelor autorităţii şi a punerii ei în practică constituie una dintre cele mai vechi preocupări ale sociologiei. E. Durkheim şi G. Simmel s-au numărat printre primii sociologi interesaţi de problema autorităţii, considerînd-o un veritabil centru al vieţii sociale, cu un rol esenţial în formarea caracterului şi personalităţii. Nici unul dintre cei doi nu foloseşte însă în mod explicit cuvîntul "charismă". Marea schimbare va fi adusă de Max Weber, cel care, prin studiul sociologic al religiilor, va da naştere conceptului sociologic de "charismă", cu scopul de a înţelege mai bine sensul schimbărilor sociale. Pentru Max Weber, vizionar de geniu, viitorul regimurilor politice născute din modernitate rămîne încă incert şi nesigur, iar personalităţile charismatice adaugă un plus de dificultate înţelegerii crizelor de legitimitate pe care le traversează societăţile moderne.
Definiţia weberiană a charismei este următoarea: "numim charismă ş...ţ însuşirea extraordinară a unui personaj natural dotat
