Eu sunt anti Basescu. Sunt asa de placere si in mod transparent. Intr-o anumita masura, consider ca merita sa fie suspendat. Dar nu sunt de acord sa fie demis. Nu acum.
Sa remarcam, cu surprindere nedisimulata, iesirea clasei politice din sfera compromisului perpetuu. Pana acum doi ani, oricat de invrajbiti ar fi fost unii impotriva altora, politicienii nu isi afectau reciproc, nu isi afectau in mod grav sfera intereselor personale sau de grup. Totul se rezolva in birouri, uneori se mergea pana la amenintarea cu Parchetul, dar pana la urma nu se intampla mai nimic si ceea ce ne spuneau in public era de o ipocrizie perfecta. Aceasta intelegere tacita a fost rupta de Traian Basescu. De doi ani, Basescu incearca sa schimbe radical ierarhia intereselor, locul si rolul grupurilor de interese in economia nationala si in politica. Jocul sau este deosebit de riscant, dar, dupa lectia oferita de Emil Constantinescu, riscul a devenit singura carte pe care se poate juca.
Nu-mi aduc aminte ca vreodata parlamentarii sa fi dat un vot care afecteaza instinctul lor de supravietuire. Am asistat la cedari, pe anumite legi, la compromisuri politice, dar totul pana la mandat si pana la DNA. Judecand dupa aceeasi logica, potrivit careia nu trebuie sa intinzi coarda daca nu este absolut necesar, te-ai fi asteptat ca parlamentarii sa voteze impotriva suspendarii. Ceea ce s-a intamplat infirma aceasta asteptare. Votul covarsitor dat impotriva lui Basescu arata ca lucrurile au devenit deja serioase. E clar ca parlamentarii se simt amenintati si, desi nu si-o doresc, sunt obligati, ca si Basescu, sa riste. Suspendarea a venit dupa o alta decizie riscanta, de aceasta data a premierului Tariceanu, aceea de a scoate PD de la guvernare. Oponentii lui Basescu au devenit din ce in ce mai decisi, convingandu-se ca nu se poate discuta cu acesta, ca orice incercare de a-l aduce la masa
